GALINA RĂDULEANU | BUTOANELE PSIHOLOGICE ALE SECURITĂȚII

Doamna Dr. Galina Răduleanu, medic psihiatru și pătimitoare în închisorile bolșevice, ne dezvăluie experiența ei lăuntrică, de la iadul arestărilor, unde metodele securității se luau la întrecere cu cele ale demonilor din adânc, de la remușcări, descurajare, până la soluții, lumină și revelație. GALINA RĂDULEANU | BUTOANELE PSIHOLOGICE ALE SECURITĂȚII

Mașina neagră a Securității mi-a frânt existența

„Mâine brațele or să-mi cadă de pe cruce,/Niciun drum înapoi nu mai duce/ Și-am îngenunchiat în vânt/ Lângă steaua cea mai tristă”.

Cred că aceste versuri caracterizează cel mai bine ziua de 23 septembrie 1960 care a reprezentat pentru mine o adevărată piatră de hotar. Atunci, mașina neagră a Securității, care mă smulgea dintr-un colț paradisiac unde lucram ca medic proaspăt absolvent, mi-a frânt existența în: înainte și după această dată.

Faptul dramatic nu constituia pentru mine o surpriză. Cu șase luni înainte, tatăl meu, preotul Boris Răduleanu, care-și trăia preoția ca pe un apostolat și nu acceptase niciun compromis cu regimul ateo-bolșevic, fusese arestat. La percheziția domiciliară, lucru pe care l-am aflat ulterior, se găsiseră câteva caiete de notițe ale mele în care comentam și criticam dezastrul adus în țară de comuniști și de sovietici. Era un motiv suficient pentru a mă închide.

Trebuie să subliniez că pentru mine tata a constituit nu numai un model, dar și un exemplu pe care m-am străduit să-l urmez. De la el am preluat ideea că rostul vieții fiecărui om este să ai un ideal care să te transceadă și pentru care niciun sacrificiu nu e prea mare. El m-a crescut în dragostea de Dumnezeu și de neam, sentiment pe care l-am păstrat de-a lungul vieții. Tot de la tata aflasem că închisoarea e și o școală de caracter din care ieși fie Om, fie neom.

Ca urmare, alături de o firească stare de frică, exista în mine și un soi de mândrie, aceea de a fi fost selectată în categoria „eroinelor”. De asemenea, mi se părea normal să sufăr pentru crezul meu, ca o luptă cu asupritorii țării.

Teroarea psihică și infernul lui Dante

E tot atât de adevărat, însă, că odată intrată în hrubele Uranusului, într-o celulă unde nu știai dacă e zi sau noapte, având ca lumină numai becul situat deasupra intrării, cu aerul venit sub forma unui fir subțire pe sub ușă, siguranța mea începuse parcă să mai slăbească. În plus teroarea continuă psihică la care eram supuse, prin țipete, plânsete pe care le auzeam, zgomotul lanțurilor purtate de cei cu pedepse mari, sau condamnați la moarte, izbitul puternic al ușilor, zăvoarelor, obligația de a sta 17 ore pe zi în picioare sau pe marginea patului, te făcea să trăiești infernul lui Dante. T

otul era construit în așa manieră, încât să-ți producă o prăbușire interioară, transformându-te, exact ca pe un fir metalic, în „maleabil și ductil”. Securitatea autohtonă părea să-și fi depășit maeștrii răsăriteni. Tortura fizică nu mai era de actualitate. Acum se descoperiseră „butoane psihologice” folosite cu o ingeniozitate diabolică, pentru a-ți da sentimentul, exact ca în Kafka, de o permanentă vinovăție. Pe asta s-a și bazat celebra reeducare de la Aiud.

Scopul fenomenului

Esența fenomenului, mai exact scopul urmărit de răul de atunci și de oricând, era să distrugă ceea ce te definea ca om, adică acel „eu” interior, să te golească de chipul divin din tine, pentru a rămâne doar animalul proaspăt coborât din copac. Atunci și acolo, acesta era numai începutul care, cum s-a dovedit până în zilele noastre, era departe să se fi oprit la porțile închisorii.

Pe aceeași linie de cunoștințe psihologice se făcea și repartizarea în închisoare. Aici, în majoritatea celulelor de anchetă, exista câte o informatoare potrivită cu cel anchetat. Pentru mine aleseseră o evreică inteligentă și cultă, care a avut un ascendent extrem de negativ în ceea ce mă privește. De la ea Securitatea era informată de dorința mea de a cunoaște cât mai multe persoane cât și aceea de a sta singură. Drept urmare, timp de un an și jumătate am fost ținută cu aceleași deținute ceea ce devenise la un moment dat destul de chinuitor.

Butonul salvator

E foarte greu să-mi amintesc momentul în care suferința ruperii forțate de lume, de bucuriile ei, de ce cei dragi, de natură, cât și transformarea într-un „obiect inutil” să înceapă să se transfigureze într-un punct luminos care, asemenea unui fir de iarbă, începea să-și facă loc printre ascuțișurile stâncilor.

Atunci, fără voia mea, ca sub forma unui buton declanșator, am început să-mi revăd viața. Exact cum se întâmplă celor care mor (ceea ce a și dat naștere ulterior titlului cărții mele de memorii), a început să mi se deruleze prin minte, cu o claritate extraordinară totul, dar absolut totul, începând chiar cu anii copilăriei. Dar ceea ce era mai dureros reprezenta faptul că, din noianul de rememorări dominau mai ales amintirile în care făcusem un rău, jignisem, judecasem sau condamnasem. Chiar dacă fusese numai un gând, totul mi se derula însă sub o lupă măritoare, supradimensionat și resimțit ca o durere de nedescris.

„De ce, de ce?” mă întrebam. La fel erau și reproșurile în fața unei atitudini nepăsătoare, indiferente, neparticipante sau chiar ostile din trecutul meu. „Când am să ies, voi îndrepta totul”, îmi făgăduiam, numai că asta nu-mi scădea remușcarea. Ca vârf al durerii a reprezentat pentru mine amintirea ochilor câinilor pe care-i operam în Facultate pentru a ne însuși diverse manevre chirurgicale. Nu cred să pot uita vreodată imensa tristețe din privirile lor.

De la remușcare la purificare

Și fiecare imagine chinuitoare staționa în mintea mea, ore, zile sau chiar nopți. Abia când remușcările atingeau un vârf al durerii, amintirea se ștergea lăsând loc alteia, apoi alteia… Exista un fel de „deget arătător”, cu acel „vezi ce ai făcut?”. Mult mai târziu am aflat că aceasta este o perioadă de purificare.

A fost însă probabil nevoie de „cutremurul” de la proces ca să i se pună capăt. Fiindcă acolo, când am revăzut pe tata și fratele sub forma a două schelete vii, fără siguranța de a-i mai reîntâlni în viață, atunci durerea resimțită a depășit ultima picătură de rezistență. A fost ca un adevărat tsunami. După care brusc m-am simțit ca o „nacelă” care și-a aruncat tot balastul devenind liberă și aptă de zbor. Și așa a început cea de a doua etapă a suferinței transfigurate, întreruptă din păcate mult prea devreme. Trebuia să mai fi rămas un timp acolo, mult mai mult.

Dacă însă relatarea primei etape pare până la un punct verosimilă, descrierea celei de a doua este aproape imposibilă. Cuvintele devin sărace, reduse, total neîncăpătoare în materializarea trăirilor. Cum s-ar putea descrie, prin vorbe, sentimentul în fața frumuseții naturii sau a muzicii bethoveniene? Cum v-aș putea convinge că acolo, între zidurile umede, frig, izolare, teroare, am trăit o intensă fericire? Fiindcă acolo, chiar în acele condiții, am găsit acel „mărgăritar” neprețuit pentru care merita să dai totul.

Biletul spre veșnicie

Am simțit că mi de dăduse „biletul” de intrare în veșnicie.  Foarte greu de explicat și la fel de greu de înțeles. O dovadă ar fi că n-am plâns când am intrat în închisoare, ci atunci când am ieșit. Iar de-a lungul întregii mele existențe mi-am dorit să ajung să mai trăiesc acea fericire din spatele gratiilor. Sigur că unii ar putea spune că e vorba de o fantezie, literatură sau… chiar masochism. Nu m-ar mira și nu i-aș condamna…

Drumul acesta, odată deschis nimic nu-l mai putea opri. Mutată în diverse închisori (Jilava, Arad, Oradea), am dus cu mine aceeași lume interioară care s-a amplificat pe parcurs. La aceasta a contribuit în mare măsură prezența și atmosfera creată de o bună parte a colegelor de suferință, majoritatea cu ani mulți de închisoare.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 66)