DAN LUCINESCU – UN MARE SAVANT ARUNCAT ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE

Scurtă biografie: „E fascinant să vezi splendoarea cerului”

Dumitru Dan Lucinescu, veteran pe frontul de est, deținut în închisorile comuniste vreme de 15 de ani, inventator, inginer la Cernavodă și scriitor, s-a născut la 21 mai 1927 în Botoşani, în familia magistratului Teodor Lucinescu şi a Alexandrinei. Școala primară și liceul le-a urmat în Botoșani, iar în 1941 s-a înscris la Colegiul Național Militar „Nicolae Filipescu” pe care l-a părăsit pentru a se transfera la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți. Pasionat de aviație, va urma în paralel și cursurile Școlii de zbor de la Sânpetru, Brașov și va obține toate brevetele de aviație.

Despre perioada juvenilă și dorul lui de înălțimi, Dan Lucinescu avea să mărturisească într-un interviu: „Am iubit extraordinar aviația. Am început cu planorism de la o vârstă foarte tânără, luându-mi toate brevetele de zbor. Nu cred că există pe lume un lucru mai frumos decât detașarea de pământ și înfrățirea cu norii. Există o beție a înălțimilor. E fascinant să vezi splendoarea cerului. Eu am urmat un Colegiu Militar Național și bineînțeles că acest lucru a modelat o viziune despre ce înseamnă națiune, sacrificiu militar și civil”[1].

Renunță la Școala Militară de Ofițeri de Aviație la care se înscrisese și pentru că sovieticii se înstăpâniseră asupra avioanelor românești. Nu va renunța, însă, niciodată la bucuria de a se jertfi pentru neamul său, rămânând fidel crezului generației din care făcea parte: „Consider că am fost o generație de sacrificiu pentru că nu am pus în prim plan existența noastră. Eu, la 19 ani, zburam contra rușilor. Rusia a fost un colos, dar România a reușit să își formeze un corp militar de elită, plin de noblețe”.

Lupta împotriva totalitarismului

Hotărât să se dezică de agresiunea noii puteri totalitare, Dan Lucinescu se va orienta către Facultatea de Matematică și Fizică-Chimie pe care nu va apuca să o termine, pentru că în anul III de studenție, în noaptea de 24 aprilie 1948, va fi ridicat de securiști împreună cu Octav Obreja, Constantin Volșniuc, Romeo Iosipescu și Emil Constantinescu și condamnat de Tribunalul Militar Iași la mai multe pedepse: la 15 ani de muncă silnică, pentru „crimă împotriva ordinii sociale”, la 10 ani de muncă silnică pentru „delict de uneltire”, la 8 ani de muncă silnică, pentru „instigare contra ordinii sociale” și la alți 5 ani de muncă silnică, pentru „colportare de materiale interzise”. Din pedeapsa totala de 38 de ani, studentul Dumitru Lucinescu va ispăși însă numai 15 ani până în ianuarie 1963, fiind închis la Siguranța Târgu-Neamț, Galata, Iași, Suceava, Jilava, Pitești, Gherla și Aiud[2].

Familia sa va suferi și ea de pe urma mărturisirii fățișe a dezacordului față de doctrina comunistă. După confiscarea averii familiei, tatăl său va fi trimis ca muncitor cu domiciliu obligatoriu la Roman, iar mama, condamnată politic și închisă. Una dintre surori, studentă la Facultatea de Arhitectură, va fi condamnată politic la trei ani de închisoare, cealaltă soră, studentă la Facultatea de Medicină, fiind nevoită să renunțe la studii.

Supraviețuitor al fenomenului Pitești

Lungul periplu prin temnițele comuniste va începe pentru tânărul student, Dan Lucinescu, la închisoarea Suceava, de unde va fi transferat pentru anchetă la Galata, împreună cu alți 70 de deținuți. Va fi schingiuit în bătăi cumplite pentru refuzul de a semna recunoașterea declarațiilor în care erau înfierate anumite persoane. Prăbușit în prăpastia deznădejdii și a fricii că va ceda în fața torturilor, hotărăște să se sinucidă, ingerând o cantitate mare de tutun înainte să-și taie venele[3]. Tentativa de suicid va eșua, însă bătăile vor continua și în urma lor, cangrena va cuprinde talpa piciorului său stâng.

Vinovat de îndrăzneala de a-l înfrunta public pe Bogdanovici pentru că intona cântece comuniste, în vreme ce preoții din celulă se rugau, pe 5 noiembrie 1949, Dan Lucinescu este trimis pentru reeducare în infernul de la Pitești. În primele zile după sosirea la Pitești va fi ținut în carantină, după care va fi mutat împreună cu Dan Dumitrescu și Constantin Buțan la secția de izolare, în camera 37 de la etajul II cu geamul deschis, pătimind de frig toată iarna.

În vara anului 1950 va fi transferat în camera 3-subsol fără să bănuiască calvarul care îl aștepta, deși Eugen Măgirescu a încercat să-l pună în gardă când a exclamat cu durere: „Dacă ai ști în ce hal am suferit!”. Intrat în morișca reeducării, Dan Lucinescu își va pierde cunoștința de la primele lovituri și va fi torturat fără milă câteva luni (februarie-martie 1951).

Genocidul de la Pitești

După eliberare, încercând să analizeze cât mai obiectiv genocidul de la Pitești, avea să afirme fără echivoc: „Cei care aveau acțiunea de distrugere asupra noastră erau antiromâni și anticreștini. Atunci a fost și o înverșunare a noastră de a nu le da satisfacție, uneori nici de a le arăta că suferim. Trecând prin Pitești, mi-am dat seama că au fost niște perioade inexplicabile pentru poporul român, care este un popor blând. Și asta, deoarece conducerea de atunci era de-a dreptul antiromânească. La Pitești se urmărea distrugerea, în special cedarea psihică. Noi încercam să suportam și să tăcem, să nu spunem nimic, cu îndârjire. Cu cât suferința era mai mare, cu atât îndârjirea asta împotriva bestiilor devenea și ea mai mare”.

Deși nu avea nici rezistența fizică, nici pe cea psihică ca să înfrunte fiara ucigașă de la Pitești, dragostea de semeni și credința în ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu i-au dat puteri nebănuite. „Aceste experiențe dramatice, într-un fel, au căpătat un aspect pozitiv pentru mentalitatea noastră, fiindcă ne-am luptat să supraviețuim, fizic și, mai ales, moral. De pildă, în închisoare îmi impuneam să povestesc, să ridic moralul celorlalți. I-am scos pe studenții care erau acolo dintr-o stare negativă. Spuneau, seara: «Dane, te rugăm, povestește-ne!». Și începeam să le povestesc din cărți, deoarece citisem foarte mult. Încercam să nu îi las să stea în zeama suferinței.

Piteștiul a fost cea mai mare suferință din viața mea. A fost o pușcărie de omorâre, de distrugere. Deținuții erau bătuți de echipe speciale, care torturau. Ne dădeau mâncare cât să rezistăm la torturi. Să știți că este foarte simplu să lovești în corpul omenesc, să te porți cu bestialitate. Și este și foarte simplu să îl distrugi. Faptul că am rezistat, că trupul omenesc nu s-a destrămat, este de explicat doar prin ajutorul divin. Sunt convins că ajutorul divin lucrează”.

Aceeași încredințare că Dumnezeu îi este alături în toate încercările, îl va ajuta să iasă viu din iadul piteștean.

În august 1951 va fi transferat la Gherla unde va lucra în atelierul închisorii pe post de strungar și de sudor. Își va încheia anii de detenție la Aiud, fiind eliberat pe 15 ianuarie 1963, după ce va trece și prin furca caudină a reeducării colonelului Gheorghe Crăciun.

Savant și om de știință, după eliberare

Continuă să fie șicanat de Securitate și după eliberare, dar se ambiționează să își termine studiile, absolvind cu notă maximă Facultatea de Mecanică din București. Va fi angajat ca funcționar la Întreprinderea de Montaje Centrale Electrice din cadrul Ministerului Minelor și Energiei Electrice și ca tehnician pe mai multe șantiere. Mai târziu va lucra ca operator ultrasunete, tehnician, lector pentru cursurile postuniversitare la Politehnică și pe platforma Măgurele și ca șef al laboratorului central de izotopi al Grupului de Șantiere Montaj București.

Din 1973 va primi postul de tehnician principal la Academia R.S.R., Centrul Mecanica Solidelor. Va scrie peste 300 de lucrări tehnice și un volum de specialitate în care a elaborat o tehnologie specială pentru centrala Cernavodă. Totodată, Dan Lucinescu este autorul a patru invenții brevetate în ţară şi în străinătate, cea mai importantă fiind focalizarea fascicolului de ultrasunete, care a permis apariţia aparaturii şi tehnicilor medicale bazate pe ultrasunete (determinarea sexului fătului, chirurgia bazată pe ultrasunete etc.). Anul 1992 îl găseşte în fruntea Serviciului Investiţii Nucleare, de unde se pensionează și părăseşte ţara pentru a se stabili în Suedia.

Scriitor din Diaspora

Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din Suedia, va publica sub semnătura sa,  cărțile: Spre război, Ciclul Vitralii, Sfârșit întunecat, Lupta, Jertfa, Întoarcerea din neguri, Sfârșit de lumi, Ancorare în absolut, Efemeritate și divin ș.a.

Revenit în țară, va milita neobosit pentru renașterea conștiinței naționale, pierdute în cei 45 de ani de comunism, devenind fondatorul Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, de persoana părintelui Arsenie căruia îi va dedica și o carte, legându-l amintirile drumețiilor din zorii tinereții, din vremurile în care poposea la mănăstirea Sâmbăta de Sus.

Mâhnit de căutările deșarte ale multor români de după 1989, va găsi puterea de a rămâne credincios dragostei sale față de țară și de a o mărturisi fără teamă: „…Iubindu-mi țara, am evitat să mă revolt împotriva ei, să o critic, dar am avut multe momente de tristețe. Nu poți cu forța să schimbi pe cineva. Nu poți să faci un suflet nobil cu forța. Acesta e un rezultat de la sine, la care se ajunge prin mai mulți factori: voință, educație, mediu”.

Viața lui mărturisitoare va înscrie în cartea neamului românesc o filă a suferinței asumate cu demnitate și responsabilitate, așa cum a trăit-o în anii grei de închisoare: „Suferința filtrează sentimentele, filtrează gândirea. Pe noi, în loc să ne deformeze, suferința ne-a înnobilat. Ea nu distruge și nu deprimă, ci stilizează, curăță sufletul”.

La 22 iulie 2020, în vârstă de 93 de ani, Dumitru (Dan) Lucinescu a plecat cu sufletul împăcat către hotarele Împărăției de veci, întregind ceata noilor mărturisitori români.

[1] cf. https://republica.ro/pilotul-dan-lucinescu-inchis-15-ani-in-temnite-in-regimul-dej-zpe-noi-suferinta-ne-a-innobilat-un-sfat

[2] cf. Teodor Danalache

[3] cf. Alin Mureșan în Pitești, cronica unei sinucideri asistate, Ed. Polirom, 2010, p.199.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 66)