TORTURILE SF. GHERASIM ISCU LA CANALUL MORȚII – POARTA ALBĂ

Chipul îngeresc al Pr. Gherasim în iadul de la Poarta Albă

„Puteri, ce puneți între noi hotare!/ Amenințați, loviți, răniți mai tare!/ C-un zâmbet în luminile privirii,/ Cu milă și blândețe vă primim./ Nu tremurăm la gândul nimicirii,/ Noi suntem mai puternici: noi iubim”^[1].

În scurtă vreme va fi transferat în colonia de muncă de la Poarta Albă. Odată cu deschiderea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în primăvara anului 1950 se petrece și recrutarea din rândul deținuților politici a forței de muncă necesare organizării șantierului.

Chipul extatic al starețului tismănean, luminat de transparența harului necuprins de finitul potențelor omenești, va străluci peste tenebrele Canalului morții. Pe părintele Gherasim nicio corvoadă, oricât de înjositoare și dezumanizantă pentru alții, nu-l va putea despărți de petrecerea în Dumnezeu.

Constrâns să curețe closetele în nenumărate rânduri, confruntat cu purtarea feroce și degradantă a torționarilor, proveniți în mare parte dintre studenții reeducați în iadul piteștean, exterminat printr-un regim de muncă infernal în care era privat de cele mai elementare condiții de trai, înfometat, bătut, înfrigurat, fericitul stareț se va alipi cu tot sufletul de jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, slujind cât putea de des, povățuind deținuții căzuți în ghearele deznădejdii, tămăduind rănile sângerânde ale osândiților la masacrare, prin spovedanie și euharistie.

Trăirea duhovnicească a părintelui va dezlănțui și mai mult furia torționarilor, mai cu seamă a unui oarecare Vasilescu, infractor de drept comun, reeducat să se înregimenteze în «brigada hoților», care îl va schingiui fără milă prin cumplite bătăi. Urmele înfiorătoarelor torturi îi vor brăzda adânc trupul măcinat de boala haină a tuberculozei.

Mărturiile evreului Richard Wurmbrand

Martor al evocărilor părintelui Gherasim din perioada detenției de la Canal, Richard Wurmbrand ne destăinuie: „Starețul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei și a maltratărilor.

Canalul fusese început sub presiunea rușilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele românești din țară… Planul înghițea nesățios toate resursele României și, între 1949 și 1953, zeci de mii de deținuți politici și de drept comun au muncit pentru a-l construi. Starețul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenție de pe traseu.

Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, erau siliți să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub amenințarea bătăii gardienilor.

Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheța bocnă. Bolile bântuiau. Mulți deținuți se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împușcați. Conducerea brigăzilor era încredințată celor mai brutali criminali, care erau plătiți cu hrană sau țigări în funcție de rezultatele obținute. Cei închiși pentru credința lor fuseseră adunați într-o așa-zisă «brigadă a hoților». Aici, dacă cineva își făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paște…”^[2].

[1] Panait Cerna

[2] Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, 2007, pp. 112-117.

(Extras din cartea „Sfinții închisorilor”)