MINUNEA MUCENICULUI GHEORGHE JIMBOIU | PATERICUL TEMNIȚELOR | SFÂNTUL CARE SCOTEA DEMONI

Sfinții din pustia temniței

În vremea când Sfinții trăiau în temniță ca-ntr-o pustie, la Pitești a fost cumplit. Mulți tineri au fost aduși acolo și chinuiți foarte tare. Mai-marele chinuitorilor voia să schimbe mintea acelor tineri și folosea toate răutățile. El îi chinuia până când mintea se schimba, iar tinerii se transformau în bătăuși și criminali. Acel șef se bucura că i-a ispitit și i-a înșelat chiar și pe cei cu credință puternică în Dumnezeu, încât tinerii l-au asemănat cu un diavol care voia să-i târască pe toți în mocirlă.

— Eu nu glumesc, spunea acel om rău, ci voi face în așa fel încât voi schimba mintea fiecăruia dintre voi. Cei mai periculoși dintre voi, bandiților, ați rămas cei care încă mai mărturisiți credința voastră în Dumnezeu. Trebuie să vă scot din cap și din inimă odată pentru totdeauna această aberație – credința în Dumnezeu. Care dintre voi mai crede în Dumnezeu?

Aproape jumătate dintre tinerii care erau în camera aceea au ridicat mâna în sus. Atunci șeful prigonitorilor s-a retras și l-a trimis pe un subaltern de-al lui să-i chinuie până la moarte pe cei care credeau în Dumnezeu. Când acela a ajuns la tânărul Dumitru, l-a întrebat amenințător:

— Ia spune, tu crezi în Dumnezeu?

Lepădarea lui Dumitru

Atunci Dumitru, în loc să ceară ajutor de la Dumnezeu ca să mărturisească credința, a ezitat. Și, îndată, un gând care nu era al lui, nici de la Dumnezeu, l-a stăpânit și i-a șoptit: Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu! Iar Dumitru a rostit public în camera nr. 3 de la subsol:

— Nu mai rostesc rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu.

Chinuitorul a fost mulțumit de răspuns. Dumitru însă, imediat ce a răspuns așa, n-a mai putut să se roage. Un duh rău a intrat într-însul și l-a chinuit aproape trei ani. Prin vorbele sale nesocotite s-a lepădat de Dumnezeu. Iar duhul cel rău îi provoca de-acum o frică grozavă de care nu putea scăpa cu nici un chip. Și nimeni nu știa leacul.

Sfântul care scotea demoni

După aproape trei ani, ajungând într-o altă temniță, Dumitru l-a întâlnit pe unul dintre Sfinți. Acela avea o figură de ascet răsăritean ce radia bunătate. Îl chema Gheorghe Jimboiu și era ucenicul lui Valeriu, Sfântul închisorilor. Când Sfântul s-a uitat la Dumitru, duhul cel rău dintr-însul n-a putut suporta privirea aceea. Dumitru s-a rezemat de perete ca să nu cadă, așa de tare s-a clătinat. Toată noaptea aceea s-a chinuit, fiindcă duhul cel rău îl tortura și-l îngrozea.

A doua zi, Sfântul s-a apropiat de Dumitru și l-a luat de mână, că vedea că duhul cel rău nu-l lăsa. Dumitru l-a urmat pe prici.

— Frate, i-a spus Sfântul, ești bolnav; nu te teme însă și ai încredere în mine. Deschide-ți sufletul și spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

După ce Dumitru i-a mărturisit tot, Sfântul i-a spus:

— Ai greșit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuși să te rogi mai departe și la Pitești?

— Ceva m-a oprit, dar nu știu ce.

— Îți mai faci rugăciunea?

— O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a răspuns Dumitru.

— De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

— Nu.

— De plâns, ai plâns?

— Nu.

— Aș vrea să știu cum te rogi.

Dumitru i-a spus cum se roagă și că simte că l-a părăsit Dumnezeu.

— Nu-L ofensa pe Dumnezeu, l-a mustrat cu blândețe Sfântul. Nu El te-a părăsit. Tu L-ai ofensat.

Vindecarea lui Dumitru

Vorbind cu Sfântul acela, Dumitru a simțit că vorbește cu un înger, fiindcă puterea care ieșea din el potolise duhul cel rău. Și au stat de vorbă mai multe zile, că prezența Sfântului era balsam și alinare pentru sufletul chinuit al tânărului Dumitru. Iar într-o zi, Dumitru i-a cerut stăruitor să se roage și pentru el.

— Eu am să mă rog, a spus Sfântul, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate șterge decât cu lacrimile căinței. Numai când te vei ruga cu lacrimi și te vei căi, Dumnezeu îți va auzi glasul și te va ierta.

De-atunci înainte, zilele au devenit tot mai chinuitoare pentru Dumitru. Tortura duhului rău era de nesuportat. Puterile sale trupești și sufletești se epuizaseră. În Sâmbăta Mare, la miezul nopții, Dumitru a auzit clopotele bisericii din Gherla vestind Slujba Învierii. Atunci a căzut în genunchi în fața ferestrei temniței și, cu mâinile încrucișate pentru rugăciune, a strigat din adâncul sufletului: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu, Doamne, știi că am ajuns la marginea suferinței și a răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ție din toată ființa mea, de este cu putință, iartă-mă și învie sufletul meu, pentru că eu cred nemărginit în Învierea Ta.

În clipa aceea, toată ființa i s-a cutremurat și au început să-i curgă șiroaie de lacrimi. Dumitru a mai putut spune, printre lacrimi, doar atât: Doamne, fie-Ți milă de mine! Și îndată duhul rău a ieșit dintr-însul.

Rugăciunea Sfântului

Apoi, leșinând, Dumitru s-a prăbușit pe cimentul rece. Când s-a ridicat, târziu, s-a simțit alt om și era atât de ușor, încât i s-a părut că plutește. S-a așezat în genunchi cu fața la pământ și a strigat cu toată suflarea sa: Doamne, ești atât de bun și de milostiv cu cei păcătoși, încât nu știu cum aș putea să-Ți mulțumesc!

Atunci i-au venit în minte cuvintele Mântuitorului: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești! Iar inima îi sălta de bucurie. Când Sfântul a venit la el, Dumitru l-a îmbrățișat și o vreme au plâns amândoi fără cuvinte. Trăiau amândoi bucuria învierii lui Dumitru. Iar Sfântul i-a zis apoi:

— Lacrimile Tale au fost primite de Dumnezeu și mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici, am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine.

Căci în toată vremea aceea, Sfântul se rugase mult pentru Dumitru. Și avea așa mare îndrăzneală în rugăciune, că Dumnezeu sălășluia în inima sa. Fie zi, fie noapte, neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii. Și fiecare bătaie a inimii pentru Domnul era.

Iar Dumitru a văzut și a mărturisit că Sfântul era de o bunătate și seninătate ce nu se mai văzuseră. Nu auzeai de la el cuvânt de răzbunare și ură. În inima lui încăpea numai dragostea față de ceilalți. Era un înger în trup.

Iar cine l-a văzut, a și dat mărturie că n-a mai întâlnit un altul care să iubească pe Hristos ca Gheorghe Jimboiu. Sfântul vedea lumina lăuntrică și se bucura de darurile Duhului Sfânt. Râvna pentru Dumnezeu îl mistuia. Cine l-a întâlnit în catacombele temniței n-a mai putut petrece restul vieții benchetuind sau lenevind, că văpaia inimii Sfântului aprindea inimile spre dragostea de Hristos și de oameni.

(Extras din cartea „Patericul temnițelor comuniste”, de Sergiu Ciocârlan, Chilia Sfântului Ipatie, Athos)