PR. JUSTIN PÂRVU | INIMA CA MORMÂNT AL ÎNVIERII LUI HRISTOS

HRISTOS A ÎNVIAT!

Pogorârea lui Hristos în adâncul iadului

Părinte, vorbiți așa de frumos despre rugăciunea din adâncul inimii, dar cum putem să coborâm în adâncul inimii când ea este plină de patimi și întuneric, înfricoșător uneori?

Dragii mei, nu este adânc la care Dumnezeu să nu fi ajuns. El a strălucit și întunericul cel mai adânc al iadului, darămite în inima noastră, care se zbate să Îl găsească, să Îi fac loc să învieze? De aceea și Sf. Siluan Athonitul spune să ținem mintea în iad, fără să deznădăjduim, așteptând ca Domnul să lumineze acel iad și să ne slobozească cu Harul Său.

Deoarece în inimă se ascunde iadul patimilor, este firesc să simțim o greutate, un urât, care nu este altceva decât duhoarea stricăciunii noastre sufletești. În acest iad al inimii trebuie, însă, să chemăm neîncetat Harul, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit iadul cu moartea și Învierea Sa. Cu puțină răbdare, întunericul se luminează, piatra împietririi de pe inima noastră se prăvălește, ca să poată intra Împăratul Slavei, Domnul Luminii, care să topească toată stricăciunea cu căldura Sa.

Este bine că vedem întuneric în inima noastră, înseamnă că începem să vedem adevărul, că suntem ultimii dintre păcătoși. Dar aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ci noi să avem răbdare până Domnul va prăvăli piatra de la ușa mormântului inimii noastre.

Nu vedeți, voi care ați fost de atâtea ori la Ierusalim, câtă bucurie și pace simți în Sfântul Mormânt? Este un mormânt și totuși el este aducător de atâta viață și bucurie. Însuși Mântuitorul a răbdat să fie încuiat într-un mormânt trei zile, după care a înviat. Aceasta, ca să ne arate că fără moarte nu poate exista înviere. Fără cruce, fără mormânt, fără întuneric, nu înviem, nu ne înălțăm, nu ne luminăm.

Să străjuim mormântul inimilor noastre!

Să străjuim mormântul inimilor noastre, nu cu lănci și sulițe ca ostașii romani, ci cu sabia Duhului, care este Rugăciunea lui Iisus, cu coiful mântuirii care este nădejdea că Dumnezeu va pune într-un final capăt întunericului nostru interior… cu platoșa dreptății, prin care să alungăm toate gândurile potrivnice, care ne apasă și ne neliniștesc.

Dacă a avut milă cu tâlharul de pe cruce, oare nu va avea milă și de noi să ne scoată din adâncul neputințelor noastre? Să nu fim, însă, nepăsători, ci să priveghem în rugăciune, că nu știm ceasul când Domnul va veni să zdrobească încuietorile de pe sufletul nostru. Să așteptăm smeriți și cu lacrimile Sfintei Maria Magdalena, ca Domnul să ne strige și să ne învieze prin Învierea Lui.

Așa este și în viața  noastră, în general. Ca să simțim bucuria vieții adevărate, trebuie să trecem prin mormântul necazurilor, ispitelor, încercărilor vieții. Altfel, fără aceste necazuri, nu putem învia, nu există Înviere. De noi depinde ce alegem: dacă să rămânem permanent în acest mormânt sau să strigăm după ajutor către Cel ce poate să ne învieze.

Mormântul este necesar pentru a învia

Prin puterile noastre nimeni nu poate, dragii mei. Mulți încearcă să se amăgească, să uite de acest mormânt, neștiind cum să învieze de acolo, și astfel se refugiază în surogate ieftine, distracții, patimi amăgitoare care doar ne dau senzația unei fericiri false. Dar imediat cum se consumă plăcerea aceea trecătoare, se și adâncesc mai cu putere în mormântul deznădejdii și al fricii.

Nu vedeți că ne este frică să rămânem singuri? Păi de ce? Pentru că nu suportăm întunericul dinlăuntrul nostru. Haideți, mai bine, să strigăm către Domnul, să Îl chemăm să învieze și mortul nostru, sufletul cel încuiat în adâncul lipsei lui Dumnezeu.

Aveți încredere, că Dumnezeu sigur va veni să ne învieze sufletul, dacă Îl vom căuta cu toată sinceritatea și simplitatea inimii noastre.

Fie ca Domnul să învieze cu strălucirea Harului Său sufletele noastre din mormântul întunecat al patimilor și al lumii, spre bucuria și veselia cea nestricăcioasă!

(Extras din Revista Atitudini Nr. 95)