LACRIMILE LUI IISUS LA ÎNVIEREA LUI LAZĂR | SF. ANDREI CRITEANUL

Lazăr, prieten al Domnului

… Că Lazăr Îi era prieten o arată însuși cuvântul: „Căci iubea Iisus pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr” (In. 11: 5). Și cine este atât de fericit, încât să fie iubit de Hristos, Care este Dragostea Însăși? Dar ce este de mirare dacă și femeile cele bărbate la cuget sunt iubite de Cel ce a venit să-i cheme pe toți la El? Dar atât de mare este prisosul dragostei Lui față de acestea, încât și minunea săvârșită cu fratele lor întrece toate celelalte minuni prin măreția și noblețea faptei.

„Când a auzit deci că e bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era”(In. 11, 6). Pentru ce? Căci știa de mai înainte că numaidecât Lazăr avea să moară. Și, voind să înlăture bănuielile celor care-L vânau, își amână venirea, ca Lazăr, murind, să fie îngropat și ca nu cumva cineva să socotească ostentativ și necioplit faptul că, de îndată ce a auzit, S-a și grăbit spre arătarea minunii.

… După aceea a adăugat: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit”(In. 11: 11). Mi se pare mie că a spus acestea ucenicilor învăluit. Dar dezvăluirea sensului este clară. Pentru aceea, adăugând și pricina plecării la Lazăr, zice: „Dar mă duc să-l trezesc”. Nu zice aceasta ca să Se laude. Căci nu ar fi rostit un cuvânt așa de nelămurit, încât ucenicii nici să nu priceapă cuvântul. Nu a zis: „Mă duc să-l înviez sau să-l scol pe el din morți”, ci „să-l trezesc”, ceea ce deocamdată nu dădea nimic de bănuit. Au zis deci ucenicii: „Doamne, dacă a adormit, se va face bine, gândindu-se la trezirea din somn. „Dar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre somn ca odihnă”(In. 11: 12-13).

Smerenia Domnului în fața minunii

Vezi cuvântul învățăturii neiubitor de laudă, încât și cei ce întrebau, nu puteau să înțeleagă ceea ce spusese din pricina exprimării smerite? Pentru aceea nici nu i-a uimit, cum S-a arătat făcând adeseori, ca să le îndrepte cumva nepriceperea lor, când ei nu înțelegeau cele ce le grăia lor. Totuși, dând la o parte vălul neclarității, Hristos arată clar lucrul și le zice pe față: „Lazăr a murit”(In. 11, 14). Ca și cum ar fi spus: „Cunoașteți din descoperire ceea ce se va petrece”. „Mă duc să-L trezesc”. Dar și aceasta este tot fără iubire de laudă. Căci nu din iubire de cinste, cum i-ar putea părea cuiva, nici din neputință sau necunoaștere a rostit aceste cuvinte. Ci le-a arătat pe toate laolaltă: înțelepciunea, preștiința și puterea care Îi erau cuvenite Lui prin fire. Fiindcă spunea de mai înainte ceea ce avea să se întâmple, cele viitoare ca și și cum ar fi fost prezente.

„Lazăr a murit. Și mă bucur pentru voi, ca să credeți, că n-am fost acolo. Dar să mergem la el” (In. 11; 15). Vezi cum se smerește prin cuvânt? Și prin arătarea treptată a scopului propus, țintește spre arătarea și dovedirea minunii. Pentru ce? Ca să credeți că și pe morți Eu pot să-i înviez ca un Stăpân. „Lazăr a murit”… Ce spui? Nu erai acolo Tu, Cel ce pretutindenea ești și pe toate le plinești cu dumnezeirea? Nu erai acolo? Ba da, zice, eram acolo și eram de față. Dar nu cu trupul, ci cu vrednicia dumnezeiască a slavei.

Lazăr era deja mort, deja cu rău miros, și Iisus a venit, Hristosul și Dumnezeu, și îi dăruiește viața. Vasul trebuia să se zdrobească dar apoi vine Olarul. … Cu cât a trecut mai mult timp de la îngropare, cu atât mai vrednică de minunare este puterea lui Hristos.

Iisus, povățuitor al Martei și Maria

„Și mulți dintre iudei veniseră la Marta și Maria ca să le mângâie pentru fratele lor” (In. 11, 18). Și pe bună dreptate. Căci Betania, fiind aproape de oraș (Ierusalim), era firesc ca cei mai mulți să vină la ele, din două motive: fie că se bucurau de cuvioșia vieții celor două femei, căci viața lor era strălucită excelând în virtute, fie din pricina întristării, totul fiind plin de durere. Fără îndoială că mulțimea celor adunați a mărturisit minunea care avusese loc, așa că adunarea lor nu era nicidecum întâmplătoare și fără folos.

„Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă”… Mai fierbinte era cumva Marta și mai simplă, având un caracter neprefăcut. Pentru aceea, I-a și ieșit ea cea dintâi în întâmpinare, ca să arate și mărirea firii Lui și să-I vestească și moartea prietenului.

„Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”. Ai văzut credință? Ai văzut voință neșovăielnică? Vezi cum credea că El este Dumnezeu și că poate birui moartea și că pe morți îi poate învia cu putere?

„Va învia fratele tău”. Din pricina neiubirii laudei, nu a zis: „Eu îl voi învia pe fratele tău”. Spunând „va învia”, l-a lăsat nedeterminat, punându-i la încercare credința. Pentru aceea și Marta zice: „Știu că va învia în ziua ce de apoi”.

„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?”. Iată ce vrea să ne spună. În chip foarte înțelept și convingător îi mută cugetul femeii la credința cea întru El, după cum arată și răspunsul ei. Căci ce zice ea? „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”.

Nu a venit să le mângâie, nici să le convingă că El este Hristosul. Pentru aceasta ar fi venit și mai înainte.A venit să-l facă viu, să-l învieze pe frate.

De ce a lăcrimat Iisus?

„A lăcrimat Iisus”… A lăcrimat ca om, nu pentru Lazăr, ci pentru iudei. Căci pe Lazăr venise să-l învieze… dar pentru iudei, văzând mai dinainte necredința lor, chiar și după săvârșirea minunii. A lăcrimat pentru stricăciunea firii noastre și înfățișarea fără frumusețe a chipului Său, deformat de moarte.

Le spune „Ridicați piatra”. Căci aș fi putut și Eu Însumi prin cuvânt să rostogolesc piatra, dar v-am lăsat pe voi, ca să percepeți duhoarea. .. Ca și voi să mărturisiți că voi înșivă ați rostogolit piatra mormântului…

„Iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. Mulțumește Tatălui nu ca și cum ar fi primit ceva de la El. Căci nu a cerut. „Îți mulțumesc că M-ai ascultat, zice”. A spus aceasta pentru iudei, arătând că a venit de sus și că este Fiul lui Dumnezeu,și Dumnezeu El Însuși, și că împlinește întotdeauna voia Tatălui, fiind de aceeași voie și fire cu El, și că om fiind, Se exprima cumva mai omenește, tocmai ca iconomia să nu se considere închipuire.

„Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă”. Nu se mai roagă acum, nici nu zice: „Părinte, scoală-l pe el.. Să cunoască iudeii că vine ceasul când cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului, și auzindu-l vor învia.

Vino afară! Învață-i pe toți cum într-o clipă toată făptura se va însufleți, de îndată ce trâmbița va suna la Învierea de obște.

Vino afară! Răsuflarea i-a revenit în nări, vinele sunt iar pline de sânge, glasul în gâtlej, în urechi cuvântul, în ochi vederea, mirosul la locul lui, umbletul după fire..

Poruncește ca iudeii înșiși să îl dezlege pe Lazăr. Ca și cum le-ar spune: cu mâinile voastre dezlegați-l, ca să fiți martori ai minunii.

Fii Lazăr!

„Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El”. Fericit este cel care a făcut un astfel de negoț, credința, care nu a ieșit din Betania cu mâinile goale, fără să fi târguit nimic.

Fii Lazăr, dacă vrei, mort pentru lume, mirosind de la rănile putrede, având tăcerea ca o piatră pecetluind buzele. Dar mai degrabă fă-te mai întâi prieten al Stăpânului. Ai și tu însuți surori, mai întâi sufletul, apoi trupul. Împacă-te cu Hristos, pentru ca, atunci când vei adormi, aceasta să trimită de veste la Iisus, precum Marta și Maria, una cu cuvântul, alta cu fapta, zicând: „Doamne, iată, cel pe care îl iubești, este bolnav”. Pentru ca atunci când vei muri desăvârșit lumii, venind Hristos, să te învieze și să zică îngerilor Lui: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă. Dezlegați-l din legăturile păcatului și să meargă în sânurile lui Avraam, în corturile cele veșnice, la fericirea cea neîmbătrânitoare a dumnezeiescului sfârșit, pe care fie ca noi toți să îl dobândim…

(Selecții din cartea „Sfântul Andrei Criteanul. Omilii la sărbători”)