IOAN VLĂDUCĂ | INSTABILITATEA PSIHICĂ ȘI NERECUNOȘTINȚA

Recunoștința este manifestarea mulțumirii față de persoanele care ne-au ajutat. Omul recunoscător este ca un stejar care manifestă o formă de recunoștință față de solul care îl hrănește. Rădăcinile stejarului asigură stabilitatea solului, iar frunzele lui, căzând pe sol, contribuie la capacitatea sa hrănitoare. Omul nerecunoscător se aseamănă mărăcinilor de deșert, plante fără rădăcini, care sunt duse de vânt dintr-un loc în altul.

Recunoștință și stabilitate

Analogia de mai sus ne conduce la ideea existenței unei legături între recunoștință și stabilitate. Sfânta Scriptură ne învață să nu renunțăm la prietenul vechi pentru cel nou. A renunța la prietenul vechi pentru cel nou este un semn de instabilitate psihică și, în același timp, o dovadă a lipsei de recunoștință. Prietenia, având drept componentă ajutorul reciproc, este evident faptul că de la prietenul vechi persoana respectivă a primit, până în prezent, mult ajutor. Renunțarea la prietenul vechi pentru cel nou arată trecerea cu vederea a acestui ajutor, disprețuirea efortului depus de prieten de-a lungul anilor în favoarea acelei persoane.

Vindecarea celor zece leproși

După ce Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat pe cei zece leproși, trimițându-i să se arate preoților, „unul dintre dânșii, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la picioarele Lui, mulțumind Lui, și acela era samarinean. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-au aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, fără numai acesta, ce este de alt neam?”[1].

Acesta este un exemplu de recunoștință și o mustrare a nerecunoștinței. Însă fragmentul mai conține o idee importantă. Vindecarea s-a săvârșit, în chip văzut, prin Om, dar Hristos aștepta „să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu”.

Învățăm de aici că recunoștința nu trebuie să se limiteze la a mulțumi omului prin care a lucrat Dumnezeu, ci se cuvine să mulțumim în primul rând lui Dumnezeu. Această atitudine corespunde, de fapt, definiției recunoștinței: manifestarea mulțumirii față de persoanele care ne-au ajutat. Persoanele care ne ajută sunt, în primul rând, Persoanele Sfintei Treimi. Părintele Dumitru Stăniloae spune că Dumnezeu ne poate ajuta și direct, însă ne ajută de obicei prin oameni pentru realizarea comuniunii.

Recunoștința – o virtute

„Nimic nu este mai onorabil decât o inimă recunoscătoare”, spunea Seneca. Iar Esop considera că „recunoștința este o virtute a sufletelor nobile”. „Recunoștința nu este doar cea mai importantă dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte” – spunea Cicero.

Într-adevăr, recunoștința este o virtute, fără de care, celelalte virtuți sunt doar formale. Dragostea fără recunoștință este un fel de milă arogantă, iar smerenia fără recunoștință este fățarnică.

Jurământul lui Hipocrate

Jurământul lui Hipocrate conține un fragment care exprimă un înalt nivel de recunoștință: „Jur să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe proprii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia”.

Oare câți dintre noi, creștinii de astăzi, am fi gata să împlinim aceste fapte, sau măcar să ne treacă prin minte aceste idei?

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 53)

[1] Luca 17, 15-18.