DRAGOSTEA NE ȚINE ÎN LUPTĂ | O SFÂNTĂ NECUNOSCUTĂ

„Numai dragostea lui Dumnezeu, copilul meu, mă mai ține încă în luptă”

Fiul meu duhovnicesc, fratele meu cel întru Hristos,

Domnul mi te-a hărăzit să-mi mângâi inima, care din pricina multor suferințe aproape că se sfârșește. Numai dragostea lui Dumnezeu, copilul meu, mă mai ține încă în luptă. Iubitul meu, de vreme ce eu am hotărât (să fiu cu El), pentru mine nu mai există nimic altceva. Sunt hotărâtă chiar și la moarte (să merg), decât să trăiesc fără El. Nu-mi mai doresc viața fără Dumnezeu, fără părtășie la Sfintele Taine, fără ca sufletul meu să se întâlnească cu El, cu dulcea Sa Iubire, Care înseamnă totul pentru mine.

SETEA de Dumnezeu nu se stinge nicicum, doar la Sfintele Taine ale Bisericii, sufletul se îndestulează: Spovedanie, Sfânta Împărtășanie ș.a.m.d. Nu pot, dulcea mea iubire, numai cu rugăciune (să trăiesc) și aceasta (făcută) pe ascuns și cu teamă. Dacă sufletul nu se adapă neîncetat din Sfintele Taine, se ofilește ca și o grădină; atunci când florile nu sunt udate, acestea se ofilesc, iar Sfântul Apostol Pavel spune „duhul să nu-l stingeți”.

Cum răbdăm lovirile celor ce ne prigonesc?

Fiul meu, a mai trecut o zi de chinuri martirice, dar slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit pentru iubirea Sa să fiu iarăși ocărâtă și lovită peste cap cu atâta putere, încât durerea va persista multe zile de acum înainte. Ca și cum diavolul mi-ar spune: taci, nu vorbi, nu te mai gândi la Hristos pentru că din nou te voi lovi peste cap, și-ți voi vătăma întreg trupul. Însă diavolul nu știe că nicio putere din această lume nu mă va opri de la dragostea pentru Hristos. Flacăra și puterea dragostei dumnezeiești se întăresc tot mai mult înlăuntrul meu, căci trecând prin cuptorul suferințelor și al încercărilor, al chinurilor, al bătăilor, al muncilor în plină iarnă la care mă supuneau, ca ostenindu-mi trupul să nu mă mai pot ruga, se întâmpla opusul: flacăra dumnezeiască se întărea mai mult în inima mea.

Așadar, să nu te mâhnești pentru mine, fiul meu, căci fiecare dintre noi e liber (și eu sunt liberă) să decid. Dumnezeu alege ce cruce ne va da pentru mântuirea noastră, iar noi decidem fie să-L urmăm, fie să-L tăgăduim (să nu fie!). Douăzeci și patru de ani, copilul meu, cine poate să povestească chinurile prin care am trecut zi și noapte, luni și ani de zile, fără întrerupere. De s-ar aduna lacrimile mele, ar umple un butoi! De ar vorbi cele neînsuflețite, ai rămâne fără grai. O, de-ar vorbi sângele curs din rănile provocate de atâtea loviri, când diavolul se mânia din pricina nevoințelor cele duhovnicești, de-ar vorbi canapeaua din salon, pe care înghețam de frig și de durere, când mă aruncau afară din cameră, în plină iarnă, fără nimic de învelit.

Dar Domnul, cu dragostea Sa, venea și mă încălzea. Slavă lui Dumnezeu că nu m-a lăsat niciodată singură, ci întotdeauna mi-a trimis ajutorul Său.

Trebuie să ne topim în rugăciune

Așadar, copilul meu, chinurile nu au sfârșit. Până când va vrea și ce va vrea să facă Domnul cu mine. Eu sunt în Mâinile Sale sfinte. Nu am voință proprie, nu am nimic. De fapt, sunt un nimic. Domnul, care are grijă de toți și de toate, va avea grijă și de nimicul care sunt eu. În această seară, ai venit în gândul meu și te-am văzut cu mintea îngenunchind la rugăciune în această lume care mănâncă, bea și se distrează, iar inima mea s-a bucurat foarte.

Doamne, am zis, întărește-l pe copilul meu, ajută-l la rugăciune, și amintindu-mi cum te ajutam în această nevoință, am proslăvit cu tot sufletul meu pe Dumnezeu cel Preaînalt. Mi-am amintit de cuvintele Apostolului Pavel, care spunea despre părinții noștri: în piei de oi, în munți, în peșteri și crăpăturile pământului, lipsiți, strâmtorați și rău primiți, au fost supuși la cazne, au murit uciși cu sabia, neprimind izbăvirea.

Trebuie însă să ne topim în rugăciune și în nevoință pentru noi, pentru aceștia și pentru lumea întreagă. Așadar, ia aminte la nevoință, la credință, la lucrarea duhovnicească, la iubire și iarăși la iubire și la răbdare. Să-mi dăruiască bunul Dumnezeu și mai multă (răbdare)! Doamne, zic, mărește-ne credința, înmulțește-ne răbdarea, din cea pe care ai avut-o pe Sfânta Ta Cruce. Dumnezeu toate le cunoaște și vede nevoința fiecărui om.

Cum să ne împărtășim?

Iubirea mea, să-ți aduci aminte întotdeauna de cuvintele pe care ți le scriu și să nu părăsești lupta duhovnicească. Am citit undeva în învățăturile Cuviosului Simeon Studitul, unde scria: „Frate, să nu te cumineci vreodată cu Preacuratele Taine fără de lacrimi”. Așa făcea cuviosul și fiind  întrebat de ce unii au lacrimi, iar alții nu, de ce unii fără osteneală au străpungerea (inimii), iar alții nu au și nu pot deloc să plângă, a răspuns: „Cel ce nu are străpungerea (inimii) a ajuns astfel din pricina relei voințe, a gândurilor viclene și a faptelor potrivnice lui Dumnezeu.

Cel ce are străpungerea inimii a ajuns astfel datorită voinței celei bune, a gândurilor curate și a lucrării virtuților. De bună seamă, cum este cu putință să aibă lacrimi de smerenie cel ce necontenit desface firul în șapte părți zadarnice, neavând astfel mintea curată pentru rugăciune, (neîngrijindu-se de) tăcere, de lupta duhovniceasă, ca să poată să-și vadă propriile păcate și să se căiască pentru ele, să se smerească și astfel să dobândească străpungerea? Desigur, aceia care spun că nimeni nu poate să plângă în fiecare zi, arată că sunt dezbrăcați de orice virtute”.

Sfinții Părinți ne spun asta limpede: acela care vrea să-și taie patimile, numai cu lacrimi poate să le taie. Cel ce vrea să dobândească virtuți, numai prin tânguire va izbuti. Așa și acela care se nevoiește trebuie să cunoască că nu se folosește (duhovnicește) fără sfânta străpungere, fără tânguire, fără lacrimi și fără pocăință. Nici tânguirea nu este posibilă fără pocăință, nici lacrimile fără tânguire. Cele trei (daruri dumnezeiești) se întrepătrund, fiul meu. Să nu spunem, așadar, că este cu neputință să plângem în fiecare zi, pentru că venim în contradicție cu Dumnezeu, Care a fericit pe cei ce plâng, și le-a făgăduit că se vor bucura în Împărăția cerurilor. Fericiți sunt cei ce plâng acum, că aceia se vor mângâia.

Darul lacrimilor

Pentru a dobândi darul lacrimilor trebuie să citim neîncetat sfintele cărți, să îndurăm suferințele, batjocoririle, învinuirile nedrepte, defăimările, și să ne rugăm lui Dumnezeu pentru cei ce ni le-aduc, cugetând neîncetat la păcatele noastre. Și atunci când sufletul ajunge la starea de pocăință și tânguire, nu va trece nici măcar o zi fără lacrimile izvorâte din străpungerea (inimii), după cuvântul prorocului David: «Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda». La fel spunea, fiul meu, și Sfântul Iacob: «Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor, și sfințiți-vă inimile, voi cei îndoielnici. Pătrundeți-vă de durere. Întristați-vă și vă jeliți. Râsul întoarcă-se în plâns și bucuria voastră în întristare. Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înalța».

Oricât de păcătos ai fi, ucigaș, desfrânat sau oricum ai fi, Stăpânul tău Hristos te primește. Îți ridică îndată povara păcatelor și te eliberează. «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii».

Așadar, iubitul meu, nimic altceva nu este decât: Hristos = Viață = Rai = bucurie = veselie = veșnicie = preafericire = toate (acestea la un loc). Lipsa lui Hristos = moarte = moarte = de o mie de ori moarte. Așadar, hotărârea noastră să fie întotdeauna și pretutindeni cu Hristos până la moarte și dincolo de aceasta în viața cea veșnică. Amin.

(Miercuri 16 octombrie 2001)

(Extras din Revista Atitudini Nr. 43)