CIPRIAN VOICILĂ | PERICOLUL MICULUI ECRAN

Video-copilul, adică acel copil educat de video-vedere, va trăi semiautist în lumea lui proprie, compusă din eroii săi preferaţi, muzica lui preferată, jocurile sale pe calculator, fiind imun la realitate, la contactul cu semenii săi, la cultură în adevăratul sens al cuvântului. Se va forma şi va trăi într-o lume subiectivă, lumea propriului eu.

Televizorul și patimile

În contextul războiului nevăzut cu lumea, diavolul şi propriul sine, o reconsiderare a relaţiei noastre cu televizorul, cred că este binevenită. Din două motive. În primul rând, pentru că este contradictoriu ca în acelaşi timp să depui efortul de a te retrage din „lume”, fie doar şi pentru un timp, şi să aloci aceeaşi atenţie, în viaţa ta şi a familiei tale, televizorului – prin care pătrunde lumea (în mod distorsionat, haotic, pe o tonalitate adesea alarmantă).

Cum să te înfrânezi, să îţi păzeşti simţurile, când aproape orice reclamă difuzată la TV este sexualizată? Cum să lupţi împotriva lăcomiei şi în acelaşi timp să priveşti la emisiunile concepute special pentru gurmanzi, în care diverşi oameni proveniţi din diverse categorii sociale se întâlnesc doar pentru asta: să prepare mâncare şi să mănânce cât mai sofisticat? Cum să lupţi împotriva patimii clevetirii aproapelui şi, totodată, să priveşti seară de seară la emisiuni de tip Big-Brother, în care camera de luat vederi pătrunde arbitrar în relaţia dintre doi oameni care se iubesc, în relaţia dintre soţ şi soţie sau dintre mamă şi copil, transformând orice sentiment sau fapt de viaţă într-un prilej de bârfă şi defăimare amplificată la nivel naţional?

În al doilea rând, o privire obiectivă îndreptată spre societatea românească ne arată că foarte mulţi oameni îşi trăiesc viaţa „prin delegaţie”, în faţa televizorului. Dintr-un studiu realizat în 2013 a reieşit că românii petrec în medie, zilnic, 5 ore şi 30 de minute în faţa micului ecran, fiind primii din Europa la acest capitol.

În decursul timpului, o serie de sociologi, psihologi, filosofi au analizat mutaţiile pe care le-a adus televiziunea atât în viaţa personală, privată, cât şi la nivelul colectivităţilor umane. În cele ce urmează vă voi rezuma principalele critici aduse televiziunii şi televizorului.

Televiziunea – noua oglindă a narcisiştilor şi „teribila cenzură”

Pe data de 18 martie 1996, sociologul Pierre Bourdieu a ţinut un curs la Collège de France, înregistrat şi difuzat pe canalul T.V. Paris Première în luna mai a anului 1996. Demersul său este unic: să vorbeşti la un post de televiziune despre efectele sociale nocive ale televiziunii! Concluziile sale având un caracter general, merită să urmărim pas cu pas principalele raţionamente ale sociologului francez.

Mai întâi de toate, Bourdieu remarcă faptul că intelectualii (filosofii, artiştii, scriitorii, savanţii) acceptă compromisul de a participa la emisiuni televizate nu pentru că ar avea ceva de spus, ci pur şi simplu din dorinţa de a fi văzuţi pe sticlă, de a se face vizibili. Pentru ei a fi înseamnă „a fi bine văzut de către jurnalişti”[1]. Este mult mai comod să participi continuu la aşa-zise dezbateri televizate decât să scrii ceva profund, remarcabil în aria specializării tale. De aceea, susţine Bourdieu, „micul ecran a devenit, în zilele noastre, un fel de oglindă a lui Narcis, un loc de exhibare narcisistă”.

Odată definită motivaţia interioară a celor care acceptă invitaţia de a păşi pe platourile de televiziune, Bourdieu trece la identificarea trăsăturilor principale ale televiziunii. După el, principala caracteristică a emisiunilor TV este cenzura. „O teribilă cenzură” care are cauze multiple: subiectul pus în discuţie este impus, condiţiile sunt impuse, iar timpul emisiunii este limitat, ceea ce îi limitează drastic invitatului posibilitatea de a spune realmente ceva.

La toate acestea se adaugă cenzura politică – prin numirea anumitor persoane în posturile cheie ale televiziunilor (în special, în cazul televiziunilor naţionale, de stat), ceea ce asigură un conformism politic – şi cenzura economică. Merită să ne întrebăm din când în când: cine este patronul televiziunii respective? Cine plăteşte pentru anunţurile publicitare? Ce subvenţii a primit de la stat televiziunea respectivă?

Monopolul asupra informaţiei şi formatarea creierelor

Este un fapt incontestabil că marea majoritate a oamenilor (şi a românilor, în particular) se informează doar de la televizor, neconsultând şi alte surse de informare (presă românească, internet, presă în limbi străine). În această situaţie, arată Bourdieu, „televiziunea deţine un monopol de facto (de fapt) asupra modelării creierelor unei părţi foarte importante a populaţiei”.

Un alt fapt incontestabil este acela că majoritatea emisiunilor TV sunt „de divertisment”, ceea ce face ca atenţia colectivă să fie deviată de la problemele majore, de interes general, spre cele particulare, minore, lipsite de importanţă. În acest caz, televiziunile joacă rolul scamatorului care distrage atenţia publicului pentru a-şi realiza deplin farsa pe care tocmai o pune în scenă. Faptele diverse – care umplu continuu programele TV şi vieţile telespectatorilor – provoacă diversiune.

Televiziunea „ascunde arătând”

Televiziunea selectează din realitatea curentă acele cadre care îi satisfac principiul de funcţionare: căutarea cu orice preţ a senzaţionalului, a spectaculosului. Dar acest senzaţional apare ca senzaţional doar pentru ei, jurnaliştii. Televiziunea, arată Bourdieu, „pune în scenă, în imagini, un anumit eveniment şi, totodată, îi exagerează acestuia importanţa, gravitatea, caracterul dramatic, tragic”. Este suficient să amintim aici deja celebrele aşa-zise reportaje despre românii creştin-ortodocşi care se îmbulzesc – adică, în traducere, încalcă normele de conduită socială – cu ocazia pelerinajelor la Sfântul Dimitrie Basarabov şi la Cuvioasa Parascheva de la Iaşi. În acest caz, avem de a face cu o dramatizare a fenomenului pelerinajelor prin selectarea anumitor cadre, amplificarea şi reordonarea lor în conformitate cu dorinţele antieclesiale ale producătorilor lor.

Televiziunile sunt – continuă Bourdieu – într-o vânătoare alertă a scoop-urilor, a ştirilor senzaţionale, pe care caută să le prezinte în exclusivitate. Acest lucru face ca toate ştirile voit originale, ieşite din comun, să fie, în fond, uniforme şi banale.

În concluzie, efectele televiziunii sunt exact cele opuse scopului pe care îl susţine la nivel declarativ şi care constituie raţiunea ei de a fi: în loc să informeze despre ceea ce se întâmplă în realitate, să o oglindească fidel, ea recompune, manipulează realitatea în conformitate cu anumiţi factori şi interese de grup.

O nouă putere politică: televiziunea

În ultimele decenii televiziunea a căpătat putere politică, devenind un adevărat filtru care facilitează accesul unora spre câmpurile politicului şi socialului. „Evoluăm, spune Bourdieu, tot mai mult spre un univers în care lumea socială este descrisă – prescrisă de televiziune. Televiziunea devine, pe zi ce trece, arbitrul accesului la existenţa socială şi politică”.

În opinia specialiştilor care au studiat fenomenul manipulării sociale, televiziunea constituie cel mai eficient mijloc/mediu de dezinformare.

În tratatul său despre dezinformare, Vladimir Volkoff notează: „Avantajele imaginii în materie de dezinformare sunt multiple (Vladimir Volkoff – Tratat de dezinformare, editura Antet, p. 176). În sprijinul acestei aserţiuni, Volkoff aduce patru argumente. Primul ar fi că imaginea este „literalmente incontestabilă”. „Ştim bine, spune el, că există trucaje sau pur şi simplu prezentări parţiale, dar ceva din noi repetă continuu că trebuie să ne credem ochilor”.

Al doilea argument este acela că „informaţia vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta, după caz, inima sau viscerele”. Exemplul pe care ni-l oferă Volkoff e mai mult decât grăitor: „Dacă citiţi «fetiţa e plină de sânge» nu sunteţi la fel de emoţionaţi ca atunci când vedeţi o fetiţă plină de sânge”.

Al treilea argument este că „imaginea, prin însăşi natura ei, se pretează la toate manipulările: selecţie, încadratură, unghi de filmare, eventuală animaţie, toate îi stau la dispoziţie pentru a orienta atenţia spectatorului într-acolo unde se doreşte şi pentru a-i şopti interpretarea pe care acesta trebuie să i-o atribuie”.

Al patrulea argument ar fi acela că „imaginea se adresează maselor într-o mai mare măsură decât cuvântul: este uşor de perceput, „uşor de reprodus şi devine subiect de conversaţie. Articolul trebuie să fie citit, ceea ce durează cel puţin câteva minute; afişul sau imaginea de televiziune au un efect instantaneu”. Potrivit lui Volkoff, caracteristica principală a emisiunilor TV o reprezintă superficialitatea. Prioritatea pe care o acordă emisiunile de ştiri „informaţiilor-bombă”, proliferarea telejurnalelor, timpul extrem de scurt alocat intervenţiilor sunt doar o parte din cauzele superficialităţii televizualului.

Lui Vladimir Volkoff i s-a cerut, la un moment dat, să vorbească un minut despre romanul său, Montajul. Scriitorul a refuzat şi nu este greu să aflăm motivul care l-a reţinut să facă asta. Cum ar fi să fim puşi în situaţia de a rezuma într-un minut Iliada, Odiseea, o piesă a lui Shakespeare, un roman al lui Dostoievski sau – şi mai şi – Sfânta Scriptură? Superficialitatea programelor TV – afirmă Volkoff – este susţinută de un principiu căruia i se conformează fără drept de apel producătorii acestora: „Trebuie să schimbăm subiectul înainte ca telespectatorul să schimbe canalul”.

Televiziunea ca model educativ şi produsul său: video-copilul

În anul 1997, profesorul de filosofie, sociologie şi ştiinţe politice, Giovanni Sartori, publica o carte, Homo videns: Televisione e Post-Pensiero, care scotea la lumină marile mutaţii pe care le-a provocat televiziunea atât în civilizaţia actuală, postmodernă, cât şi în structura psiho-socială a omului zilelor noastre. Marea ruptură produsă între civilizaţia cuvântului scris şi civilizaţia recentă a imaginii televizate constă, în esenţă, în următoarele:

„Televiziunea e cea care modifică prima, şi într-un mod fundamental, natura însăşi a comunicării, deplasând-o din contextul cuvântului (fie el tipărit sau radiodifuzat) în contextul imaginii. Deosebirea e radicală. Cuvântul este un «simbol» dizolvat în întregime în ceea ce semnifică, în ceea ce ne face să înţelegem. Iar cuvântul ne face să înţelegem numai dacă e înţeles, cu alte cuvinte dacă cunoaştem limba căreia îi aparţine; altminteri este literă moartă, un semn sau un sunet oarecare.

Imaginea, dimpotrivă, e pur şi simplu reprezentare vizuală. Imaginea se vede şi gata; iar pentru a o vedea e suficientă vederea, e de ajuns să nu fim orbi. Imaginea nu se vede în chineză, în arabă sau în engleză. Repet: se vede si gata. Atunci e limpede: cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie, cu alte cuvinte ca şi când televiziunea ar fi o continuare şi o simplă extindere a instrumentelor de comunicare ce au precedat-o. Odată cu televiziunea ne aventurăm într-o noutate radical nouă. Televiziunea nu este un adaos; ea este mai ales o substituire care răstoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea. Până astăzi, lumea, evenimentele lumii, ne erau relatate (în scris); azi ele ne sunt prezentate vederii, iar relatarea (explicarea lor) este aproape întotdeauna doar în funcţie de imaginile care apar pe ecran”.

Televiziunea generează un om nou

Concluzia la care ajunge Sartori ar trebui să ne pună serios pe gânduri: „Televiziunea nu este doar un instrument de comunicare; ea este, în acelaşi timp, şi paideia, (…) un mediu care generează un anthropos nou, un tip nou de fiinţă umană”.

Realitatea de la care pleacă demonstraţia lui Sartori este că în ziua de astăzi copiii sunt obişnuiţi să stea ore în şir în faţa televizorului înainte să înveţe alfabetul, înainte de deprindă cititul şi scrisul. Principala problemă cu care se confruntă copiii crescuţi şi educaţi de televizor, nu este în primul rând violenţa, ci faptul că ei absorb fără discernământ tot ce văd pe micul sau marele ecran.  În acest fel mintea lor, în formare, este imprimată cu o nouă forma mentis (formă mentală) care acordă prioritate imaginii, vederii, distracţiei, ceea ce le va crea copiilor probleme serioase când vor trece de la „şcoala distractivă” a televizorului la „şcoala plicticoasă”, care va încerca să îi educe prin cuvânt, concept, disciplină.

Video-copilul, adică acel copil educat de video-vedere, va trăi semiautist în lumea lui proprie, compusă din eroii săi preferaţi, muzica lui preferată, jocurile sale pe calculator, fiind imun la realitate, la contactul cu semenii săi, la cultură în adevăratul sens al cuvântului. Se va forma şi va trăi într-o lume subiectivă, lumea propriului eu.

Sartori demonstrează, pe urmele psihologului Jean Piaget, că un copil nefamiliarizat cu cultura cuvântului va fi un retardat, a cărui gândire nu a atins stadiul ultim al inteligenţei umane – stadiul operaţiilor abstracte, formale. Va fi incapabil să gândească raţional şi sistematic. De aceea, în limba română, cartea lui Sartori are un subtitlu sugestiv, cu rol de avertisment: „imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”. Nedispunând de o gândire critică, autonomă, va fi predispus permanent la manipulare şi control.

„Televiziunea aduce cu sine miopia”… dar şi hedonismul

Concluziile lui Sartori converg cu cele ale lui Marshall McLuhan – unul dintre pricipalii cercetători ai culturii populare şi ai tehnologiei comunicaţionale – care, în volumul Să înţelegem media – Extensiile omului arată că televiziunea este o extensie electrică a sistemului nervos central, „o formă complexă de date adunate aproape la întâmplare” (Marshall McLuhan, Să înţelegem media – Extensiile omului, editura Curtea Veche, 2011, p. 408), care provoacă mutaţii dezastruoase în procesul educativ tradiţional şi în asimilarea culturii dezvoltate, specializate prin faptul că le induce tinerilor educaţi de televizor senzaţia că elementele culturii obişnuite sunt ireale, irelevante, anemice.

„Copilul TV”- cum îl numeşte McLuhan – devine miop pentru orice conţinut cultural sau existenţial care nu satisface condiţiile imaginii televizate.

Tot televiziunea le infuzează dorinţa de a se implica total în trăirea de o clipă „ce apare în vieţile tinerilor prin intermediul imaginii mozaicale a televizorului” (ed. cit. p. 427). Cu alte cuvinte, televiziunea le induce la nivel subconştient tinerilor un nou – dar totuşi cât de vechi – principiu de viaţă: trăirea momentului, clipei (carpe diem). Ne întoarcem astfel, prin intermediul ecranului TV, la hedonismul antic, dar de această dată lipsit fie şi de umbra vreunui principiu filosofic (cum a apărut iniţial la Epicur şi la urmaşii săi din Imperiul roman).

În încheierea acestui articol, mă întorc la perspectiva creştină asupra acestui obiect social total – televizorul – şi îmi exprim gândul că el trebuie privit şi ca element din noul sistem tehnologic, alături de telefonul mobil, computer, gps, actele biometrice, carduri bancare etc. Să nu ne iluzionăm: toate „fac sistem”, iar noul sistem, înainte de a avea o anumită culoare politică (oricare ar fi ea), are o esenţă: tehnologia. Şi un scop: crearea omului nou, dezrădăcinat, dar perfect adaptat sistemului, total controlabil.

[1] Pierre Bourdieu – Despre televiziune, editura Meridiane, 1998.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 38)