DR. GALINA RĂDULEANU | PĂCATUL CALOMNIEI

Cazanul cu smoală din iad

Este o metodă diabolică aplicată cu succes de-a lungul istoriei din toate timpurile, perfecționată mult în epoca noastră, pe care românul cu inepuizabilul său umor a creionat-o într-un banc trist dar adevărat.

Se povestește că-n iad, fiecărei țări îi este repartizat câte un cazan de smoală, înconjurat de o „legiune de draci” care au obligația să lovească orice cap care ar vrea să se ridice la suprafață. La cel pe care scrie „România” stătea un singur diavol plictisit și pe jumătate adormit: „Nu am ce face aici. Ăștia se trag unul pe altul la fundul cazanului în momentul când cineva vrea să se ridice la suprafață”.

Un adevăr pe care istoria noastră, din păcate, îl confirmă. Valorile apărute, atât din trecut cât și din prezent, au fost obligate să-și caute recunoașterea în afara granițelor țării. Până și poetul nostru național imortalizează această desconsiderare față de vârfurile intelectualității noastre, defăimate chiar și după moarte. În Scrisoarea a III-a se subliniază că „bătrânul dascăl” cu a lui „haină roasă-n coate”, deși ținea cerul și vecia, „într-un număr” era considerat de potentații vremii (de atunci dar și de acum) că „n-a fost un lucru mare”.

În decursul timpului metoda machiavelică a evoluat, ajungând în cei 45 de ani de „iad roșu” la „perfecțiune”. E drept că de mare ajutor ne-a fost și experiența „fratelui mai mare din răsărit”.

Ca urmare a însușirii acestei lecții s-a ajuns la concluzia că nu e suficient ca elitele să fie băgate „în fundul cazanului”, întrucât ar mai putea fi auzite. Nu! „Balastul acesta” trebuie eliminat, lucru realizat cu multă „conștiinciozitate și afecțiune” de forțele noastre de represiune, reprezentate prin securitate.

Cazanul „România”

Acum însă situația a devenit mult mai simplă. Astăzi cazanul, numit „România”, nu mai necesită nicio supraveghere. Cei puțini, care „nu înțeleg” vremurile, sunt anulați prin ignorare, calomnie (mai ales) și aduși la o asemenea lehamite care îi determină să emigreze. E adevărat că în trecut rezolvarea ar fi fost mult mai simplă dar, de când cu drepturile omului… Am ajuns astăzi să trăim într-un „stat paralel” de care se vorbește foarte mult, dar se omite (întâmplător?) că acesta nu este format numai din dl. Coldea & comp. Ci mai ales din cei care trăim în apatie, dezinteres, egoism, necinste, având ca normă de viață „a te descurca” și mai ales „a nu te băga”.

Și totuși, spre surprinderea celor care ne așteptau liniștiți decesul, exact ca în cazul marilor arși, pe „suprafața pârjolită de foc” au apărut în mod miraculos primii muguri de regenerare, de întoarcere la viață a „muribundului”.

Aceeași mașinărie însă, folosită și în trecut în cazul Pieței Universității, unde se „dădeau dolari” și „se făceau orgii”,  s-a pus în mișcare și în prezent. Deși au trecut 30 de ani, s-au schimbat doar actorii, piesa rămânând aceeași. E drept că mult mai sărăcită și mai lipsită de imaginație.

Stigmatul „extremist”

Dacă în comunism celor care nu se încadrau și mai ales nu ovaționau, li se punea stigmatul de „dușmani ai poporului” cu binecunoscutele consecințe, acum etichetele s-au adaptat nesfârșitei stări de tranziție. Noile calomnii intentate aruncă stereotip acuzațiile de: „fascist”, „extremist”, „fundamentalist”, tradiționalist” și totul dovedește incorectitudine politică. Prin urmare toți cei etichetați cu aceste caracteristici trebuie desființați și aruncați la „fundul cazanului”.

Mie mi se pare totuși, întrucât măcar teoretic trăim într-un stat de drept, că orice acuzație trebuie să fie probată faptic. În caz contrar riscă să fie etichetată drept calomnie și în consecință să suporte rigorile legii.

Și în concluzie: domnii mei, să știți că „nu mor caii când vor câinii”, iar dacă un lucru vine de Sus nimeni și nimic nu-l va opri să se realizeze.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 69)