CUM ÎI TREZIM PE CEI DE LÂNGĂ NOI | DOAMNA ASPAZIA

Ascultați un cuvânt trezvitor și un sfat înțelept de la o doamnă distinsă a neamului românesc, Aspazia Oțel Petrescu, cea care, prin Harul lui Dumnezeu, a transformat suferința în bucurie și rugăciune pentru omenire. CUM ÎI TREZIM PE CEI DE LÂNGĂ NOI | DOAMNA ASPAZIA

Cum îi trezim pe cei de lângă noi?

Cum să faci ca să-i trezești pe cei apropiați ai tăi, pe cei de lângă tine?

Aici este o problemă foarte grea. În primul rând trebuie să-i răbdăm, așa cum ne-a arătat părintele Cleopa, unul dintre marii drepți ai neamului nostru. Dacă vă amintiți cum spunea el: „Răbdare,
răbdare, răbdare și când o termini, o iei de la capăt”. Deci, trebuie să fim îngăduitori cu ei. Nu trebuie să ne luăm la harță și să facem zâzanie.

Ați văzut ce s-a întâmplat acum? Țara a fost împărțită în două și unii se ceartă cu ceilalți ca chiorii. Nu-și dau seama ce fac, e ceva înnebunitor! Există o poveste cred că în tradiție, când o femeie a venit la un Avva îmbunătățit și i-a spus: „Sunt deznădăjduită, nu știu ce să fac. Am un singur băiat și e rău, e bețiv, e desfrânat. Atâta i-am vorbit despre Dumnezeu și nu mă înțelege. Dimpotrivă
îl întorc cu dușmănie asupra mea ori de câte ori, îi vorbesc”.
Și atunci, părintele i-a zis: „I-ai vorbit despre Dumnezeu și nu te ascultă, nu te înțelege”. „Da”. „Acum vorbește-I lui Dumnezeu despre el”.

Deci noi va trebui să ne rugăm să le dea Dumnezeu minte și înțelegere la ăștia care nu înțeleg nimic, habar n-au pentru ce trăiesc, cine sunt, care e sensul lor în lume. N-au nicio idee. Este așa cum spune psalmistul, că „în bine trăind” – mai ales ăștia care huzuresc de bine, sunt total rătăciți – „se fac asemenea dobitoacelor”. Ce poți să faci cu ei? Este ca și cum te-ai izbi cu capul de perete. Ei sunt zidul acela de care vorbește Părintele Arsenie Boca. Uitarea, nesimțirea e ca un zid în inimile lor. N-ai ce să le faci, ne rugăm pentru ei. Dacă undeva există un firicel de bine în sufletul lor, de acolo începe salvarea lor, dacă noi ne rugăm pentru ei. Dacă nu-l au, sunt damnați, sunt sortiți pieirii pentru că Dumnezeu selectează.

Pierim ca popor…

E clar, trăim vremuri de cernere. Vedeți, sunt tineri care caută mănăstirile, care pun întrebări, care se zbuciumă,care nu știu ce să facă ca să fie bine. Aceștia se vor salva, dar
ceilalți?

Din păcate, românii au fost de principiul acesta: „Te faci frate cu dracul până treci puntea”. Majoritatea au trăit așa. Trăim ca noi, facem ca ei, ca să ne fie bine.

Eu, când am venit la nenorocita asta de cooperativă care totuși m-a adoptat și am văzut cât de duplicitari sunt oamenii, m-am speriat. Am zis: „Doamne, mai bine mă duc înapoi la închisoare. Cum mă descurc eu cu ăștia?”. Că nu eram în stare să aduc laude partidului și în sinea mea să îl urăsc. Mi se părea total josnic. Dar oamenii erau obișnuiți așa. Erau oameni de bună credință, care mergeau la biserică, care respectau Crăciunul, Învierea și care trânteau niște laude partidului de te durea capul! Și am zis: nu e bine. Pierim ca popor. Dar mare e mila lui Dumnezeu. Ne bazăm pe
drepții noștri care mai țin cetatea cu corectitudinea lor.

Cum trimite Domnul bucurie în încercări?

Încerc să ascult de porunca Domnului: „Bucurați-vă!”. Mântuitorul a numit absolut toate calamitățile care ni se pot întâmpla „fericiri” și ne-a zis: „Bucurați-vă și vă veseliți!”. Să
țineți cont de această recomandare a Mântuitorului nostru: „Fericiți veți fi când vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”. Și noi am învățat în închisoare cum suferința este de fapt o treaptă de iubire. Suferința pe care o primim este dovada că Dumnezeu ne iubește și că este cu ochii pe noi. Suferința este durere, dar în momentul în care ți-o însușești, te gândești că  Dumnezeu în ipostaza Lui de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre și duce povara lumii întregi. Și ca să poată duce această povară a suportat martirajul și atunci când mie îmi dă o linguriță din această imensă suferință, eu să mă vaiet că nu o pot răbda?

Dacă gândești așa, simți un fel de înnobilare, simți că suferința pe care ți-o dă Dumnezeu este un act de onoare.

(Extras din cartea „Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri”)