SF. ATANASIE – PĂRINTELE ORTODOXIEI | SF. ILARION FELEA

Sf. Atanasie cel Mare, Părintele Ortodoxiei

Viața acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii este vestită pentru luptele lui cu ereticii arieni (ai lui Arie) și cu împărații din vremea aceea. Atanasie s-a născut pe la anul 295 în orașul Alexandria din Egipt. Părinții săi, pe cât se vede din creșterea religioasă a copilului, erau creștini. Despre tatăl său, cu numele Petros, se spune că a fost episcop. Când era copil, Atanasie se juca cu alți copii pe țărmul Mării Mediterane. Îi plăcea îndeosebi să facă slujbe bisericești și să se joace de-a botezul cu ceilalți copii. Îi boteza așa cum vedea el că slujesc episcopii și botează preoții în biserică. De tânăr s-a îndeletnicit cu cercetarea bisericii și cu învățăturile religiei creștine.

A cunoscut și filosofia păgână, dar puterile sale de muncă le-a închinat studiului Sfintei Scripturi, pe care o cunoaște ca nimeni altul din vremea lui. Încredințat că învățătura nu este de ajuns ca sufletul să se mântuiască, Atanasie s-a retras câtva timp în pustie, lângă pustnicul Antonie cel Mare, cel mai mare și mai cunoscut din vremea aceea, lângă care s-a deprins cu virtutea.

Diacon și teologul surpător al lui Arie

Nu peste multă vreme, Atanasie s-a întors în Alexandria, atras de zvonul luptelor care începuseră între Ortodoxie (dreapta credință) și eterodoxie (eresul lui Arie). Sfântul patriarh de atunci, Alexandru din Alexandria, îl hirotonește diacon și îl numește scriitor al său. De acum, Atanasie începe – plin de râvnă sfântă – lupta cu arienii, care învățau că Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, nu este născut din Dumnezeu, ci făcut; nu este deoființă cu Tatăl, ci o făptură a Tatălui.

Încă din anul 318, Atanasie descoperă și denunță eresul lui Arie și învață că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Că El „S-a făcut om, ca și noi să ne îndumnezeim”. Că „El nu a fost întâi om, care pe urmă S-a făcut Dumnezeu, ci a fost Dumnezeu și S-a făcut mai târziu om, ca să ne îndumnezeiască”.

La anul 325, Atanasie împreună cu părintele său, bătrânul patriarh Alexandru, ia parte la soborul cel mare din Niceea (lângă Constantinopol), unde, cu toate că rangul de diacon încă nu-i îngăduia, ia parte la discuții, apără Ortodoxia și înfruntă cu putere eresul lui Arie.

45 de ani în apărarea ortodoxiei împotriva lui Arie

După trei ani, la 328, este ales patriarh în Alexandria și începe cu și mai dârză împotrivire lupta cu eresul lui Arie, luptă care va dura 45 de ani, până la moartea sa.

Împreună cu alți Sfinți Părinți ai Bisericii, el apără tainele învățăturii creștine, care – zice el – trebuiesc primite și păstrate cu sfințenie, așa cum au fost lăsate de „Domnul Care le-a dat, de Apostolii care le-au propovăduit și de Părinții care le-au păzit”. În lupta sa cu eresurile, Atanasie și-a făcut și dușmani, unii în rândul episcopilor Bisericii, cum au fost episcopul Eusebiu din Nicomidia (Asia Mică), alții din rândul împăraților și al sfetnicilor lor. Dușmăniile acestea s-au simțit și s-au ciocnit chiar din timpul domniei lui Constantin cel Mare, care atunci era împărat al romanilor în Constantinopol.

La început Constantin a fost de partea lui Atanasie, dar în urma clevetirilor și a răutăților adunate la curtea lui, l-a izgonit (exilat) la Trier, în Franța, cu toate că sinodul ținut atunci la Tir, în Siria, află pe Atanasie nevinovat.

După moartea lui Constantin, întâmplată la 23 noiembrie 337, patriarhul Atanasie se întoarce din surghiun în scaunul său din Alexandria, spre marea bucurie a dreptcredincioșilor săi fii duhovnicești. Dar nu a putut păstori multă vreme netulburat, căci noul împărat, Constanțiu, sprijină arianismul. Și, după uneltirile aceluiași episcop dușmănos, Eusebiu din Nicomidia, la anul 340 Atanasie iarăși trebuie să fugă din scaunul arhieresc. De astă dată două sinoade, unul la 341 în Roma și altul la 343 în Sardica (Bulgaria), recunosc nevinovăția lui. Totuși, abia după șase ani, la 346, poate să se întoarcă în scaunul său din Alexandria. Acum rămâne în scaun zece ani, luptând cu multe răutăți și greutăți din partea dușmanilor săi neîmpăcați și neadormiți, care erau ereticii arieni.

Deși caterisit, nu a cedat Adevărului

Întemeiat pe iubirea păstoriților săi dreptcredincioși din Alexandria și pe dreptatea și adevărul Ortodoxiei pe care o apăra, Atanasie reușește să se împotrivească mâniei împărătești și să rămână în scaun, chiar și după ce două sinoade ținute în Apus, unul la Arelate (353) și altul la Milan (355), l-au caterisit (afurisit).

Nu era ușor să se scoată din scaun un patriarh atât de cinstit și iubit de popor, cum a fost Atanasie. A trebuit ca, pe lângă ajutorul primit de la arieni, generalul Sirianus să adune toată armata împărătească din Egipt – peste 6000 de oameni – să-i aducă în Alexandria, să înconjure biserica în noaptea de 6 ianuarie, unde Atanasie era în priveghere cu tot poporul credincios, pentru sărbătoarea din ziua următoare (Boboteaza).

Ostașii, cu armele pregătite și cu săbiile scoase, în frunte cu generalul, năvălesc în biserică. Preoții roagă pe Atanasie să fugă, dar Sfântul le răspunde: „Vreau mai bine să fiu eu în primejdie, decât să văd asuprit pe vreunul din voi”. În vreme ce Atanasie continua să se roage și soldații năvăleau spre altar ca să-l prindă, câțiva preoți și călugări l-au luat pe sus și l-au scos din biserică. „Astfel, scrie despre fuga sa, Sf. Atanasie: iau martor pe Dumnezeu, cu tot numărul mare de ostași ce dădeau năvală asupra altarului, cu toți cei care înconjurau biserica, am ieșit sub călăuzirea Domnului și am scăpat fără să fiu văzut, preamărind mai ales pe Domnul. Pentru că nu-mi vândusem poporul și izbutisem să scap și să ies nevătămat din mâinile celor ce voiau să mă prindă, după ce mai întâi pusesem poporul la adăpost”.

Poporul era de partea lui Atanasie

Alți șase ani petrece Sf. Atanasie în pustie, în mijlocul pustnicilor, pe care-i învăța să împletească rugăciunea cu munca, lucrând la mântuirea lor și a semenilor lor. Cuvântul lui era ascultat și era lege nu numai pentru monahi, dar și pentru toți credincioșii din Alexandria. Biruința pe care o câștigaseră vrăjmașii lui Atanasie și ai dreptei credințe era numai aparentă, de formă, căci poporul credincios lui Atanasie nu a primit pe noul episcop, cu numele Gheorghe, numit de împăratul Constanțiu.

A fost mereu hărțuit și alungat din scaun, până ce, după patru ani, abia a putut fi așezat în scaun, și atunci cu puterea armatei generalului Artemius. Dar nu au trecut trei zile și în Alexandria a sosit zvonul că împăratul a murit. Atunci poporul s-a răzbunat amar pe urâtul episcop Gheorghe: mai întâi l-a închis, apoi l-a smuls din închisoare și l-a ucis cu lovituri de toiege. Leșul lui, după ce a fost târât pe străzi, a fost pus pe o cămilă și purtat prin oraș. Nemulțumiți cu atâta pedeapsă, în seara zilei de 24 decembrie 361, răsculații i-au ars hoitul, îi amestecară cenușa cu cenușa de animale, apoi o risipiră în mare.

După cele întâmplate, Atanasie nu s-a întors îndată în Alexandria, până ce nu a primit ordinul de la noul împărat, care se zbătea să restaureze păgânismul în imperiu și nu a dus-o bine multă vreme, căci așteptările lui erau înșelate. Împăratul căuta să câștige suflete care să îmbrățișeze religia păgână. Patriarhul a câștigat de partea sa, convertindu-le la creștinism, pe femeile marilor dregători împărătești.

Din nou exilat

Furios de această întorsătură a lucrurilor, Iulian Apostatul s-a supărat și s-a hotărât să trimită din nou în exil pe Atanasie. De data aceasta, Atanasie nici nu a mai așteptat ordinul împărătesc, ci s-a retras fără împotrivire iarăși în pustie la schimnici, presimțind că noua domnie nu va ține mult. La plecare se zice că ar fi spus poporului: „Nu vă tulburați, fiilor, că e doar un norișor ce în curând va trece”. Era al patrulea surghiun în care mergea, după opt luni de păstorire de la al treilea surghiun.

Sub împăratul Iovian, urmașul lui Iulian Apostatul, Atanasie se întoarce în scaun, dar nu pentru multă vreme. Căci domnia lui Iovian a ținut puțin și a urmat un nou împărat arian, Valens, care a dat ordin ca toți episcopii exilați de Constanțiu, să fie din nou scoși din scaune și surghiuniți. Atanasie a cincea oară trebuia să părăsească Alexandria, de astă dată numai pentru câteva luni, ascunzându-se, precum se spune, în mormântul tatălui său, lângă una din porțile Alexandriei.

Turma sa însă s-a tulburat din nou și nu s-a liniștit, până ce împăratul s-a văzut silit să recheme în scaun pe Sf. Atanasie. Abia de aici încolo, Atanasie a putut sluji în pace, înconjurat până la adâncile sale bătrânețe de iubirea și cinstirea dreptcredincioșilor din Alexandria. A murit în patul său, la 2 mai 373, în vârstă de aproape 80 de ani.

Cinci exiluri sub 4 împărați

Deși a trăit o viață zbuciumată – în cinci exiluri sub patru împărați, din 45 de ani de episcopat, 20 în surghiunuri, Sf. Atanasie a avut vreme să și scrie. De la el ne-au rămas o seamă de scrieri însemnate împotriva ereticilor, câteva cuvântări și scrisori pastorale. Și o lucrare despre „Viața Sfântului Antonie”, unul dintre cei mai mari pustnici, care ajutase în chip nevăzut la întărirea și biruința creștinismului.

Sf. Atanasie a fost un om înzestrat cu o voință neînduplecată și neînvinsă de nicio putere contrară. Patru împărați și cinci izgoniri de pe scaunul de arhiepiscop nu au fost în stare să înmoaie voința și credința lui, tare ca diamantul, în lupta cu ereticii. „Voința este călăuzitoarea spre bine” zicea el. Câte piedici i-au pus dușmanii săi, el niciodată nu a încetat să creadă în adevărul credinței drepte și în biruința lui.

Dumnezeu l-a ridicat în fruntea Bisericii din Alexandria, ca o stâncă de marmură în fața valurilor mării, tocmai într-o vreme când se cerea un părinte mai bun, un păstor mai înțelept, un apărător al crezului creștin mai luminat, un luptător mai neobosit și mai neînfricat.

Acuzații mincinoase

Dușmanii Ortodoxiei, ereticii, au folosit împotriva lui Atanasie, tot felul de arme și învinuiri mincinoase. Nu l-au scutit nici de acuzarea că s-ar fi făcut vinovat de omor (de asasinarea unui episcop). Dar toate s-au dovedit a fi mincinoase, pornite numai din ură, din patimă.

După cum spune Sf. Grigorie Teologul, viața patriarhului Atanasie a fost întruchiparea virtuții: „Lăudând pe Atanasie voi lăuda virtutea, căci e totuna să vorbesc de el și să slăvesc virtutea, pentru că avea, sau ca să vorbim mai adevărat, era cuprinsă în el toată virtutea”. Tot Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu scrie despre moartea Sfântului Atanasie, asemănându-l cu cei mai mari slujitori ai lui Dumnezeu: „S-a dus din viață într-o vârstă înaintată spre a se uni cu părinții săi, patriarhii, profeții, apostolii, martirii, după exemplul cărora luptase pentru adevăr… A ieșit din viața aceasta muritoare cu mai multă cinste și slavă, decât atunci când a fost primit în triumf în urma exilurilor sale”.

Păzitorul dogmelor

Pentru înțelepciunea și stăruința cu care a apărat Crezul ortodox, credința dreaptă împotriva ereticilor, pentru tăria de credință și îndelungă răbdarea cu care a îndurat suferința și nedreptatea celor cinci exiluri, pentru hotărârea cu care a dus lupta cu dușmanii dogmelor Bisericii, pentru dragostea sa de părinte și păstor de suflete, neînduplecat în fața celor mari, smerit și plin de iubire în fața celor mai mici care au fost gata să-l urmeze până în pragul morții, Atanasie este așezat în rândul marilor Sfinți Părinți și dascăli ai Bisericii. Și este numit până în ziua de astăzi păzitorul dogmelor și al Crezului, „stâlpul Bisericii” și „părintele Ortodoxiei”.

Fie ca viața acestui mare Sfânt Părinte, Păstor al turmei lui Hristos, cârmuitor al Bisericii și străjer al dreptei credințe, care a învățat oamenii să se iubească, nu să se nedreptățească și care prin suferințele lui îndelungate și nedrepte a sfărâmat eresul arienilor, să fie și pentru noi un îndemn spre virtute și dreaptă credință… O atragere spre marile lupte și minunatele fapte ale vieții sale pilduitoare.

Sf. Chiril al Alexandriei

Deodată cu Sf. Atanasie cel Mare, Biserica pomenește și pe Sfântul Părinte Chiril, patriarhul Alexandriei (cinstit și la 9 iunie), a cărui viață se aseamănă în unele părți cu viața Sf. Atanasie. După cum Atanasie a apărat învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeirea Fiului, la Sinodul întâi ecumenic de la Niceea (325), împotriva ereziei lui Arie, și după aceea până la moarte, așa și Sf. Chiril a apărat învățătura creștină ortodoxă despre cinstirea cuvenită Maicii Domnului, la Sinodul al treilea ecumenic, de la Efes, din anul 431, împotriva ereziei lui Nestorie. Și după aceea până la moartea sa întâmplată la anul 444.

(Extras din cartea „Cuvântări la Viețile Sfinților”, Sf. Ilarion Felea)