VIAȚA SF. SERAFIM DE LA SÂMBĂTA DE SUS

PE CALEA CREDINȚEI, DIN COPILĂRIE

„Nu-i așa de greu să-L găsești pe Dumnezeu dacă chiar dorești să-L cauți și să-L găsești!”…

„Duhovnic de o factură cu totul nouă, serafică, cu o lărgime de înțelegere a neputinței omenești și cu o pogorâre care aduce aminte de Sfântul Ioan Hrisostom, un duhovnic de inimă, adică un duhovnic în care inima primează, a fost Părintele Serafim Popescu, care m-a chivernisit și pe care l-am menținut până la sfârșitul vieții lui”, consemna într-una din mărturiile sale, cel mai apropiat ucenic al răbdătorului Cuvios, Serafim de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, arhim. Teofil Părăian. Și mărturisirea lui continuă, revărsându-se într-o curgere de cuvinte pline de lumină, asemenea unui șuvoi de ape cristaline: „Tare mi-e drag Părintele Serafim, pentru pogorămintele pe care le făcea, pentru inima lui de părinte, pentru inima lui de frate, pentru inima lui de prieten, pentru faptul că era odihnitor de oameni, pentru faptul că aducea bucurie în jurul lui, pentru faptul că aducea seninătate în jurul lui! (…) A fost bun, învăluitor, odihnitor, a fost un om de care s-au bucurat oamenii”[1].

Fericitul nevoitor de la Sâmbăta de Sus a văzut lumina zilei, în satul Totoiu, din județul Alba, într-o familie de creştini evlavioşi originari din Poiana Sibiului, la 27 octombrie 1912, primind la botez, numele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. În familia numeroasă cu cinci copii a binecredincioșilor Nechifor și Catalina, Dumitru a fost al patrulea născut al maicii sale. „Chipul ei avea să îi rămână întipărit în suflet, pentru tot restul vieții, ca floare a bunătății și icoană a dragostei iertătoare”[2].

Încă din pruncie, Dumitru care a urmat școala primară și gimnazială în satul natal, s-a arătat a fi un copil retras „de o cumințenie dezarmantă, fiind privit de copii şi educatori cu stimă şi respect pentru faptul că, încă de atunci, nu se desprindea de cartea de rugăciuni”[3].

Într-una din biografiile sale, se istorisește că „în şcoala primară, la un moment dat, se făceau dansuri populare în care erau antrenați toți copiii, fiind foarte încântați și bucuroși. Astfel, între ceilalți copii a fost așezat și Dumitru, alături de o colegă cu care trebuia să interpreteze un dans popular. Deși a refuzat, a fost obligat să urce pe podiumul de dans, însă, atunci când ceilalți jucau pe ritmurile muzicii, Dumitru se lăsa jos, refuzând efectiv dansul, astfel încât i s-a respectat dorința și a fost lăsat în pace. (…) Nu putea să joace întrucât mergea la biserică și asculta viața și suferința Mântuitorului și era atât de impresionat și afectat, încât considera o ofensă față de Dumnezeu, dansul și jocul popular”[4]. Sufletul său sensibil, odată rănit de dragostea pentru Hristos, năzuia să se desprindă tot mai mult de plăcerile lumești.

ANII DE STUDIU

„Cartea este cel mai bun prieten al meu”.

După absolvirea Liceului Mihai Viteazul din Alba Iulia, tânărul Dumitru va deveni student la Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1932-1936). În ciuda lipsurilor materiale, se va remarca prin râvna pentru studiu și noblețea lui sufletească, fiind socotit „unul dintre cei mai distinși studenți (…) la bună purtare, ca și la carte” și, de asemenea, „un student foarte bun și foarte sărac”[5].

Nepotul Sf. Serafim, pr. Macarie Vasile, ne destăinuie că „părinții cuviosului, țărani simpli, și-au rupt de la gură ca el să poată urma școli înalte. Pentru a-l ține la școală, aceștia au vândut care întregi cu bucate”. Jertfa părinților săi nu a fost în zadar. Iubitor de învățătură, Dumitru a aflat în carte, cel mai cald și tainic prieten, după cum el însuși mărturisește: „Eu, când eram student, am stat mai mult de vorbă cu cartea, căci ea mi-a spus multe și nu m-a spus nimănui. Cartea este cel mai bun prieten al meu”. Râvna lui pentru studiu va fi remarcată de către rectorul instituției, pe atunci Părintele Dumitru Stăniloae, care îl va recomanda pentru ocuparea postului de secretar al instituției, descriindu-l ca fiind „un tânăr care s-a distins în tot timpul studiilor printr-o purtare morală ireproșabilă și printr-o aleasă evlavie, iar la studii a obținut totdeauna notele cele mai ridicate”[6].

După încheierea cursurilor universitare, va lucra ca secretar în cadrul Academiei Teologice din Sibiu, începând cu 1 octombrie 1936, până la 1 octombrie 1938. Totodată, va colabora la periodicele Telegraful Român și Lumina Satelor, fiind apreciat de către Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, atât pentru cunoștințele, cât și pentru virtuțile sale morale. Prin purtarea de grijă a Înaltului prelat, Dumitru va fi trimis să își echivaleze studiile la Facultatea de Teologie din Cernăuți, susținându-și teza de licență, în anul 1938, cu lucrarea, Stoicismul și viața creștină.

RUGĂTOR ÎN SF. MUNTE

„Fiecare rugăciune săvârșită este o întâlnire sfântă cu Părintele luminilor și Dumnezeu a toată mângâierea”.

Reîntors la Sibiu, tânărul absolvent va fi hirotonit diacon celib de către Mitropolitul Nicolae Bălan, la 20 noiembrie 1938. La începutul anului următor, va fi trimis în Sf. Munte Athos ca să pătrundă tainele viețuirii monahale, la care întâistătorul său îl vedea chemat ca un deschizător de drumuri. Din luna martie a anului 1939 până în luna septembrie, se va nevoi împreună cu diaconul Zian-Vălean Boca (Părintele Arsenie de mai târziu) la chilia „Sf. Ipatie”, sub ascultarea ieroschimonahului Teodosie Domnariu și sub povățuirea duhovnicească a arhim. Antipa Dinescu, cunoscut ca „un duhovnic ales, preot iubitor de cele sfinte, călugăr cu bun chip, stareț și părinte cu mulți fii sufletești”[7]. Trăirea ascetică a monahilor athoniți, exemplari prin responsabilitatea cu care își împlineau îndatoririle, va cântări decisiv la formarea duhovnicească a Părintelui Serafim. Întrebat de câțiva părinți români: „Ce v-a plăcut mai mult în Sf. Munte Athos?”, tânărul aspirant la viața monahală va răspunde: „Râvna și disciplina călugărilor athoniți, punctualitatea lor pentru sfintele slujbe, respectarea cu sfințenie a rânduielilor canonice și tipiconale, precum și osârdia lor pentru apărarea Ortodoxiei și a învățăturii Sfinților Părinți, chiar cu prețul vieții”[8].

Viețuirea retrasă în liniștea isihastă a culmilor athonite îi va fi întreruptă la primirea scrisorii Mitropolitului Nicolae Bălan care îl îndemna să se înscrie la Facultatea de Teologie din Atena, ca să deprindă limba greacă veche și să poată beneficia de o bursă din țară. Se va desprinde cu greu de tihna pustiei athonite, păstrând în tainițele sufletului său, sfatul răspicat al părintelui Antipa: „Mă, te ții de pravilă, că dacă nu, te îndrăcești!”. În clipele grele de încercare și de îndoială își va afla reazemul duhovnicesc în pilda de viețuire ascetică a monahilor aghioriți, despre care avea să mărturisească: „Aceasta m-a mișcat și m-a zidit mai mult sufletește. De aceea, m-am întors din Athos în țară, hotărât să intru și eu în monahism, după cum am și făcut. Viețuirea lor m-a mișcat și m-a zidit mai mult sufletește[9]”.

BURSIER AL ARHIEPISCOPIEI SIBIULUI ÎN GERMANIA

„Nimenea nu e așa de bolnav ca să nu poată fi de folos; și nimeni, așa de sănătos ca să nu aibă nevoie de ajutorul aproapelui”.

„Primul rod al șederii viitorilor monahi Serafim și Arsenie în Sfântul Munte va fi aducerea în țară a Filocaliei grecești in folio, spre a fi tradusă de către Părintele Dumitru Stăniloae, cel care avea să mărturisească ulterior: atunci am cunoscut valoarea acestei scrieri”[10].

Tulburările aduse de iminența declanșării celui de al Doilea Război Mondial, îl vor sili pe tânărul cursant al prelegerilor de Morală și Dogmatică susținute la Facultatea de Teologie din Atena, de către renumiții profesori, Balanos și Trembelas, să se întoarcă pe plaiurile natale. Va fi întâmpinat cu bucurie părintească de către Mitropolitul Nicolae Bălan, care îl va hirotoni preot celib la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, la 15 ianuarie 1941. Dornic să îmbrățișeze cu toată ființa lui calea sfințitoare a viețuirii monahale, tânărul preot va fi tuns în taina călugăriei, la 25 aprilie 1941, de praznicul Izvorului Tămăduirii, primind numele, Serafim. Obștea Mănăstirii Brâncoveanu îl va număra printre primii ei viețuitori cu aleasă trăire duhovnicească.

Doi ani mai târziu (1943-1944), Cuviosul Serafim va fi trimis cu o bursă în Germania și Austria de către Mitropolitul Nicolae Bălan ca să participe la cursurile Facultăților de Teologie din Berlin și Viena. Totodată, urma să cunoască modul în care se desfășurau activitățile filantropice ale Institutului Bethel din Bielefeld, care se ocupa de îngrijirea tinerilor suferinzi de epilepsie. Apropierea cu inima îndurerată de bolnavii atât trupește, cât și sufletește de la Bethel, îl va ajuta pe Părintele Serafim să înțeleagă mai adânc zbuciumul celor suferinzi și nevoia lor de ajutor și ocrotire părintească. „Cel suferind nu se simte bine între cei sănătoși, sau, mai bine zis, cei sănătoși n-au destulă înțelegere pentru cei în suferință. Bolnavul are o lume a lui cu totul deosebită. Sufletul celui suferind este robit gândurilor rele, care îi pricinuiesc deprimarea sufletească, dușmanul cel mai mare al sănătății (s.n.). Ca să-l ajuți, trebuie să-l scoți din robia gândurilor, să-i dai curaj de viață și bucuria de a trăi. Nimenea nu e așa de bolnav ca să nu poată fi de folos; și nimeni, așa de sănătos ca să nu aibă nevoie de ajutorul aproapelui”[11]. În însemnările sale, apar și alte lumini de gând, ivite din experiența trăită în preajma bolnavilor de la Bethel: „Cine vrea să ajute pe aproapele se cade să fie gata să-i slujească. Cine își slujește numai sieși este cel mai sărman om. El n-aduce în viața altora nici o rază a bucuriei. Cine însă se face părtaș la suferința și ajutorarea aproapelui, acela adună în sufletul său, comori nebănuite”[12].

STAREȚ LA MĂNĂSTIREA BRÂNCOVEANU – SÂMBĂTA DE SUS

„Prin fața noastră, de multe ori trece raiul. O, de l-am vedea! Și de multe ori, trece iadul. O, de nu l-am vedea!”…

Se va reîntoarce la mănăstirea de metanie la sfârșitul lunii mai a anului 1944, când va primi jugul stăreției Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Îl va purta cu îndelungă răbdare și iubire smerită, vreme de 10 ani, înfruntând greutățile de pe urma războiului, a instalării regimului comunist, dar și a dezbinărilor din interiorul obștii. Neînțelegerile ivite între viețuitorii mănăstirii aveau să pornească de la practica spovedaniei colective, urmată de dezlegarea pentru împărtășire, abandonată de Biserica primară dintru începuturi, dar însușită de o parte a obștii de la Sâmbăta.

Momentul critic din viața obștii Mănăstirii Brâncoveanu a rămas adânc întipărit în amintirea Î.P.S. Laurențiu Streza care consemnează: „S-a rupt obștea monahală în două. Adepții practicii necanonice a spovedaniei colective s-au încuiat în bisericuța mănăstirii și nu l-au lăsat să intre nici pe mitropolitul de vrednică pomenire, ctitor al mănăstirii, Nicolae Bălan. Iar Părintele Serafim, fiind stareț, era la altarul de vară și plângea, fiind înconjurat de grupul celor fideli tradiției canonice a spovedaniei individuale. A suferit ruptura aceea și îndepărtarea din mănăstire a celor răzvrătiți ca pe cea mai mare lovitură. Părintele Serafim, în smerenia și blândețea sa, înconjurat de un grup statornic de călugări, mai mulți decât cei răzvrătiți, a rămas în ascultare, luptând pentru vindecarea rănii produse de cel vrăjmaș. Și iată că a rămas și în istoria acestei mănăstiri”[13].

Disensiunile apărute în obște, plecarea monahilor caterisiți pentru că nu mai urmau rânduiala mănăstirii, au constituit un moment de grea răscruce în viața Părintelui Serafim. Va alege să se retragă din stăreție, rămânând duhovnicul obștii vreme de cinci decenii. Se va apleca cu toată ființa lui dăruitoare către rănile nevindecate ale sufletelor care îi vor încredința zbuciumul lor lăuntric, la scaunul de spovedanie. Inima lui caldă, luminată de harisma blândeții, va împărtăși durerile și necazurile tuturor credincioșilor care vor alerga să se adape din izvorul dragostei sale părintești. Pentru Cuviosul Serafim, lucrarea duhovnicească va fi deopotrivă răstignire, dar și înviere: „Preotul se roagă, se identifică cu sufletul credinciosului, suferă și se bucură pentru el, se mângâie și se întristează după așezarea sufletească a fiecăruia”.

DUHOVNIC BLÂND CU INIMĂ DE MAMĂ

Ierarhi, teologi și cărturari de seamă și-au deschis zăgazurile inimii la picioarele Părintelui Serafim. Printre ei, s-a numărat și Î.P.S. Serafim Joantă care ne destăinuie: „Chipul Părintelui radia bunătate, cuvântul lui mângâia, ușura, insufla curaj și încredere, și aceasta pentru că Părintele era purtător de Duh Sfânt. Într-adevăr, Părintele Serafim lăsa impresia că este întruparea unei ființe îngerești. Mi-l amintesc slujind cu calm și frumos la Sfântul Altar. Parcă-l aud și acum citind rugăciunile înainte de Spovedanie, cu vocea sa blândă, şi dând îndrumări despre felul cum trebuie să ne spovedim. Îmi amintesc de vorbele de taină cu care mă înconjura de fiecare dată când îl întâlneam. De fapt, Părintele Serafim inspira curaj şi nădejde prin însăşi apropierea de el, în orice discuție. Vorba lui cea mai frecventă, ca un fel de salut adresat tuturor care-l întâlneau, era: bătu-te-ar binele! Aceasta era mai mult decât o urare, era o adevărată binecuvântare. Ea exprima dorința lui arzătoare ca binele să fie de partea noastră, a tuturor, să ne înconjoare şi să ne călăuzească pe toate drumurile vieții. La vremea respectivă, fiecare sfat al Părintelui era ca o revelație, ca un cuvânt venit de la Dumnezeu Însuși.

Iată câteva: Mă, copile, să ai grijă să-ți păstrezi curăția sufletului și a trupului, că, odată ce ai pierdut-o, n-o mai poți recâștiga. Să te rogi mult, pentru că rugăciunea te apără de toate ispitele. Mai târziu, pe vremea studiilor teologice, Părintele îmi spunea: De la un preot se cere dragoste de rugăciune și slujire dezinteresată, căci, dacă nu urmărim bunurile materiale, ci cele ale duhovniciei, Dumnezeu ni le dă și pe unele, și pe celelalte”[14].

Duhovnicul cu inimă de serafim s-a zugrăvit ca o icoană și în sufletul arhim. Ghelasie Țepeș, care își amintește de primii săi pași ca viețuitor în obștea Mănăstirii Brâncoveanu: „Deși eram timid, părintele părea un om tare blând și înțelegător cu toate neputințele mele. Când îi ceream câte un sfat, mă mângâia pe față și îmi spunea: Măi frate, nu știu dacă voi fi în stare să-ți dau ție sfaturi. În primul rând, trebuie să mi le dau mie și apoi să dau altuia. Și mai spunea Părintele: Uită-te la mine, că-s cu patrafirul la gât și ar trebui să fiu un exemplu, dar nu sunt. Când mărturisești tu păcatele, parcă mă văd pe mine și mă apucă mila. Ce să fac? Trebuie să mă vindec. Și socotesc după mintea mea că dădea cel mai greu canon, imposibil de împlinit: Copile, ce-ai făcut să nu mai faci! Fugi de patimi și de păcate și te vei mântui! Tot timpul era cu patrafirul la gât și de multe ori îl găseam dormind în genunchi tot cu patrafirul la gât. Părintele era un om al păcii.

Îmi aduc aminte cum stăteam la spovedit, la ușa sfinției sale, și a venit un frate cu numele Mihai, care era tare tulburat, căci un frate din obște l-a certat. Și i-a căzut greu mustrarea. A intrat la Părintele Serafim, l-a ascultat Părintele, l-a mângâiat și l-a trimis ca să aducă pe acest frate la dânsul. Eu, de pe coridor, auzeam gălăgie puternică înăuntru și aproape că înțelegeam tot.

Părintele Serafim i-a potolit pe amândoi, deși fratele acela greu a acceptat să fie învins. Cuvântul Părintele Serafim suna în felul următor: Copile, aici în mănăstire eu sunt duhovnic, deci sunt și duhovnicul tău. Dacă nu mă asculți pe mine, nu mai ai ce căuta. Pentru prima oară, l-am văzut pe acel frate ieșind plângând. Am aflat de la el că s-a pus în genunchi în fața Părintelui Serafim și și-a cerut iertare, apoi Părintele l-a sărutat pe frunte și a spus cuvintele: Copile, așa te vreau, așa face omul păcii și al dragostei!… La spovedanie, Părintele ne îmbrățișa, ne săruta pe frunte, ne încuraja să nu stăm cu patimile la spate, să venim să le mărturisim. Când plângeam noi, plângea și dânsul. Când ne bucuram noi, era bucuros și dânsul. Ne uitam la Părintele ca la o icoană vie care se mișca printre noi”[15]. Se dăruia tuturor cu timp și fără timp, într-o deșertare desăvârșită de sine. Ori de câte ori era îndemnat să-și ia un scurt răgaz de odihnă, răspundea: „Dragă, preoții și călugării, înaintea lui Dumnezeu, nu sunt pensionari niciodată”.

CALD SFĂTUITOR ÎN NECAZURI ȘI NEVOI

„Creştinismu-i viață, nu-i gheață!”.

Sfaturile lui simple, dar pline de miez duhovnicesc erau adevărate lumini călăuzitoare pe calea anevoioasă a vieții monahale. „Îmi aduc aminte cu drag de aceste îndemnuri”, mărturisește arhim. Visarion Joantă: „Dragă, ține-te de slujbe, că dacă neglijezi slujba te vei îndrăci. Nu te lua după ce zice unul sau altul, tu ascultă-mă pe mine și-ți va fi bine! În biserică, la slujbă, trebuie să te raportezi ca la Dumnezeu și nu ca la oameni. Să nu ceri ranguri, să nu ceri funcții, să nu ceri bani, ci să te mulțumești cu ceea ce ți se dă de către

cei în drept, iar în ceea ce ți se dă să-ți faci datoria ca pentru Dumnezeu, și nu ca pentru oameni, și vei avea liniște sufletească”[16].

Pentru cei mai mulți dintre fiii săi duhovnicești, Cuviosul Serafim a fost și va rămâne întruchiparea bucuriei, izvorâte din trăirea lui tainică adâncită în răbdare, blândețe și smerenie: „Avea o privire luminoasă, plină de bunătate, care mă întâmpina cu zâmbetul de gând: Te-ai împăcat cu Dumnezeu? Mă bucur că te văd, mă bucur întotdeauna când aştept oameni ai lui Dumnezeu. M-a îndemnat cu multă răbdare spre studiul Filocaliei, punându-mi în vedere o disciplinare a minții și trăirea cu atenție și sinceritate a vieții. De la Părintele Serafim, prin răbdarea și grija arătată în îndrumarea mea, am reținut ca esențial, să fiu cu luare-aminte, prin: Fă-te ca un prost în înțelepciunea ta și nu te arăta deștept, prost fiind. Și pentru ca osmoza sufletească să aibă deplinătate și roadă, a mai adăugat o zicere: Între eul meu și eul tău, El să fie Stăpânul meu și al tău. Chipul Părintelui Serafim a fost și rămâne viu în memoria mea ca un om odihnitor, un om de care s-au bucurat oamenii” (Constantin Gheroghe Melenciuc).

HARISMA BUCURIEI

Aceeași harismă a bucuriei și a dragostei atotcuprinzătoare este surprinsă și în descrierile celui mai apropiat ucenic al Sfântului Serafim, părintele Teofil Părăian: „Cine l-a cunoscut mai de aproape pe Părintele Serafim știe că a fost un om vesel. Veselia Părintelui Serafim se manifesta în toate ale sale: în privire, în râs, în fața senină, în atitudini. Când spui că Părintele Serafim a fost un om de care s-au bucurat oamenii, nu mai trebuie adăugat nimic. Așa-l știu toți care s-au bucurat de întâlnirile cu el, marcate de Bine ați venit la noi! Mă bucur că sunteți cu noi sau de: O, bată-te norocul! Să te ocărăsc frumos”.

La începutul vieții mele de mănăstire mi-au venit și niște gânduri, un fel de nedumeriri, un fel de întrebări, că oare cum voi putea eu să-i ajut pe oameni prin rugăciune. Cum voi putea să-i ajut eu pe oameni la mănăstire? Și l-am avut duhovnic pe Părintele Serafim, care a zis către mine așa: Măi, frate, nu te gândi tu cum să-i ajuți pe oameni. Ci pregătește-te în așa fel ca să-i ajute Dumnezeu prin frăția ta. Și mi-am dat seama că a avut dreptate.

A fost blând, de o blândețe care impunea respect. Am zis odată: Părinte, noi vă ținem pe sfinția voastră ca pe un sfânt. La aceasta Părintele a răspuns: Mă, te bat! Eu am zis mai departe: Dar, Părinte, noi vă ținem ca sfânt. Părintele Serafim a zis în continuare: Mă, vrei să te bat? Atunci, eu am întrebat: Dar ce sunteți? El a răspuns: Sunt un amărât de păcătos.

Părintele Serafim avea câteva ziceri care-mi plac tare mult: Unii dintre oameni își trăiesc o parte din viață în aşa fel încât să şi-o facă imposibil de suportat în cealaltă parte; Creştinismu-i viață, nu-i gheață! Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i nimic. Măi frate, să ştii că Dumnezeu n-are pe nimenea de pierdut! Sau zicea că, dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumărați paşi către noi. Cu ocazia unei spovedanii mi-a spus un cuvânt scurt, şi anume un cuvânt de ordine: Să te depăşeşti şi să te dăruieşti! Nu mi-a dat nicio explicație şi m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin credință şi dăruirea prin iubire”[17].

LITURGHISITOR ȘI SLUJITOR AL CUVÂNTULUI ÎN PREDICI

„Aceste două fapte bune le iubesc și acum cel mai mult: să slujesc la biserică și să sfătuiesc credincioșii care vin la noi”.

Cuvântul său ziditor era hrană duhovnicească pentru suflet, fie că era rostit la scaunul de spovedanie, fie că răzbătea din predici, de la amvonul bisericii: „De câte ori predica, părintele plângea, și din biserică aproape toți plângeam. Eu socotesc că acesta era unul dintre marile daruri pe care le-a primit de la Dumnezeu. Când pomeneam de Mântuitorul și Maica Domnului, îl vedeam cum îi curg lacrimile, iar cuvintele pe care le spunea erau trăite de sfinția sa și era în stare să ni le transmită și nouă. Ne aducea în aceeași atmosferă în care era dânsul și de multe ori, se adresa cu expresiile: „Dragii mei, iubiții mei sau copiii mei”, expresii pe care le-am găsit doar la Sf. Ioan Evanghelistul, numit Apostolul Iubirii. Așa și Părintele Serafim era un duhovnic iubitor, plin de dragoste și de bunătate. Spunea Părintele Serafim printre altele: În lumea asta, să trăiești în ea, ca și cum n-ai fi în ea, dar lipsa ta din ea să se cunoască”(Arhim. Ghelasie Țepeș). Predicile sale însuflețite vor fi așternute pe hârtie și publicate la Sibiu, în anul 1948, în cartea Ieșit-a Semănătorul, reeditată în 2025.

În amintirea P.S. Ilarion Făgărășanul, liturghisirea pătrunsă de evlavie a părintelui Serafim a rămas un model de slujire vrednic de urmat: „În săptămâna când era de rând să slujească, era foarte concentrat și foarte punctual. Celui care avea ascultarea de paracliser, dacă din greșeală nu știa să aprindă bine cădelnița, îi spunea: Vrei să-l mint pe Dumnezeu? Cum pot eu să spun: Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeule?”. Despre slujirea lui serafică, monahia Pahomia Toanchină își amintește: „Când slujea Sfânta Liturghie, avea o ținută duhovnicească deosebită, luminoasă, transfigurată, umplându-ne și pe noi de această bucurie duhovnicească pe care o trăia. Ne uitam la el ca la un sfânt. Dacă se întâmpla să intri în chilia lui, îl găseai mereu cu patrafirul după cap, citind Psaltirea, Biblia și alte rugăciuni. Era un om al rugăciunii. Era nelipsit de la slujbele din biserică. Slujea Sf. Liturghie, cu multă simțire, cu o voce blândă, clară și duioasă”.

La 15 august 1949, pentru vrednicia sa pastorală, va fi hirotesit protosinghel, iar la 8 mai

1959, arhimandrit. Până în ultimele clipe ale vieții, se va jertfi fără cruțare pe altarul dragostei de Dumnezeu și de aproapele, mărturisind cu multă smerenie ucenicilor săi: „Dacă am făcut ceva bun pe lumea asta, este faptul că am rămas statornic”.

CU SUFLET DE SERAFIM, PÂNĂ LA SFÂRȘITUL VIEȚII

„De felul cum am trăit noi în fiecare zi, atârnă fericirea sau osânda noastră veșnică”.

În ultimele luni de viață, se va îmbolnăvi grav de ulcer varicos la picioare. Arhim. Ghelasie Țepeș mărturisește despre nevoința sa de a rămâne în picioare când se ruga în biserică: „Nu stătea jos, ci numai în picioare, până și-a dat suflet mâinile lui Dumnezeu. Doar la Sf. Evanghelie îngenunchea. Părintele Arsenie i-a trimis vorbă prin noi, eu și Părintele Modest de la Schitul Prodromu, Athos: Spuneți-i Părintelui Serafim să mai stea jos, că va muri de durere de picioare. Și așa s-a și întâmplat!”.

Despre sfârșitul pământesc al Cuviosului Serafim ne istorisește ucenicul său de chilie de atunci, arhim. Visarion Joantă: „În ultimele săptămâni ale vieții sale a fost grav bolnav. Nu mai putea veni la biserică, nu mai venea la trapeză și nu știam ce se poate petrece cu dânsul. Știam că suferea cu picioarele (avea ulcer varicos), dar nu se scula și nu mânca. În ultima săptămână din viața sa pământească am fost rânduit să stau noaptea cu dânsul în chilie, pentru a-l ajuta în caz de nevoie. Mi-am dat seama după sughițurile foarte dese, că trebuie să fie altceva. Într-o dimineață, i-am chemat pe Părintele Teofil și pe Părintele Veniamin și le-am spus cum se manifestă neputințele Părintelui Serafim. Așa s-a luat hotărârea de a fi dus la Spitalul din Făgăraș, unde s-a constatat că avea ocluzie intestinală într-o fază destul de înaintată. A fost operat și după patru ore a murit”[18].

La 20 decembrie 1990, sufletul său blând și smerit va fi chemat să dea răspunsul cel bun la tronul Tatălui Ceresc. La Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, trupul lui curățit de mirul nevoințelor va fi prohodit de zeci de preoți și o mulțime de credincioși. La 22 decembrie 1990, slujba de înmormântare va fi săvârșită de Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, de Î.P.S. Serafim Joantă, la acea vreme Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, și de P.S. Ioan Mihălțan al Oradiei.

Chipul luminos al Părintelui Serafim a rămas întipărit până astăzi, în inimile ucenicilor săi. Mărturiile lor ziditoare de suflet despre viețuirea sa cuvioasă, au dus la proslăvirea Părintelui Serafim, ca sfânt, fiind trecut de către Sinodul B.O.R. din anul 2025, în ceata noilor cuvioși români.

„Aceasta este dorința Sfintei noastre Biserici: să ridice pe toți fiii ei de lângă pământul patimilor la patria cerească, unde de frumuseți veșnice ne vom bucura”, cuvânta Sf. Serafim într-una din predicile sale. „Chemarea ei neîncetată este: veniți mai sus, urcați pe treptele desăvârșirii, nu vă robiți pământului! Căci Domnul, dar și slavă va da celor ce iubesc podoaba Casei Lui”[19].

(Material alcătuit de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă. Mulțumim Diac. Drd. Nicolae-Toma Posa pentru ajutorul oferit la realizarea acestui material)

[1] Diac. drd. Nicolae-Toma Posa în Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus. File de sinaxar, p. 3.

[2] Idem, p. 1.

[3] Pr. Teofil Grigore Slevaş, Părintele Serafim Popescu, Duhovnicul Mănăstirii Sâmbăta, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2013, p. 23.

[4] Ibidem, pp. 23-24.

[5] Drd. Nicolae-Toma Posa, Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, în Telegraful Român, an. 172, nr. 45-48, 1 și 15 decembrie 2024, p. 6.

[6] AMA, dosar III-376-1936, nr. 7787/15 septembrie 1936.

[7] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 543.

[8] Arhim. Ioanichie Bălan, op.cit., p. 714.

[9] Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești…, p. 486.

[10] Cf. Drd. Nicolae-Toma Posa în Considerații privind preocuparea Cuviosului Serafim Popescu pentru traducerea de texte filocalice, p. 703.

[11] Ieromonah Serafim Popescu, Însemnări din Bethel, p. 2.

[12] Ierom. Serafim Popescu, „Sărăcia și facerea de bine”, în Caiet-manuscris nr. 2 (Arhiva personală a pr. Teofil Grigorie Slevaș), p. 9 (nenumerotată).

[13] ÎPS Părinte Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, „Răbdător, blând, statornic și smerit iubitor”, în volumul Buchet de amintiri despre Părintele Serafim Popescu (191-1990), p. 16.

[14] ÎPS Serafim Joantă în Un om de care s-au bucurat oamenii. Mărturii despre Sf. Cuv. Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, Ed. Andreiană, Sibiu, 2025, pp. 46-47.

[15] Arhim. Ghelasie Țepeș în Un om de care s-au bucurat oamenii…., pp. 66-71.

[16] Arhim. Visarion Joantă în Un om de care s-au bucurat oamenii…., p. 75.

[17] Arhim. Teofil Părăian în Un om de care s-au bucurat oamenii…., pp. 60-64.

[18] Arhim. Visarion Joantă, Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sibiului, Cuvânt de suflet, în volumul Buchet de amintiri…, pp. 8-9.

[19] Frag. din Predica la Duminica I după Rusalii a Tuturor Sfinților în Ieșit-a semănătorul, Ed. Andreiană, Sibiu, 2025, p. 147.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 93)