TÂLCUIRE IMPRESIONANTĂ LA PILDA SAMARINEANULUI | SF. ILARION FELEA

A se vedea Pilda integrală aici din Sf. Evanghelie.

Frăția dintre oameni

Din pilda aceasta se înţelege uşor, că oricine vrea să fie sigur de mântuire şi de viaţa veşnică, trebuie să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său cum se iubeşte pe sine însuşi. Nu cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul (1 In. 3:18). Adevărata frăţie între oameni de întemeiază pe milă, pe iubire.

Omenirea este o mare familie, în care toţi membrii ei – toţi oamenii – sunt datori să se ajute şi să se iubească unii pe alţii. În familia omenirii nimeni nu trebuie dispreţuit, batjocorit sau nedreptăţit, ci toţi să se înfrăţească în iubire, în milă şi în toate simţămintele frăţeşti.

Creştinul milostiv nu face deosebirea între om şi om; nu se întreabă de ce neam este omul căzut între tâlhari. O atenţie deosebită se cuvine să avem mai ales faţă de cei îndureraţi, nenorociţi şi căzuţi între tâlharii durerilor, nevoilor şi păcatelor omeneşti. Să-i iubim şi să-i ajutăm aşa după cum a iubit Samarineanul milostiv pe omul aflat aproape mort, pe marginea drumului, jertfind timpul, banii, osteneala, puterea de muncă şi bunurile sale, ca să-l ajute şi să-l scape de nenorocirea în care a căzut.

Fericirea când ajutăm

Nu simte omul fericire şi bucurie mai mare în suflet decât atunci când face bine, când are milă de cel nenorocit şi când dă o mână de ajutor frăţesc aceluia care are nevoie de el. Numai dacă iubim
din toată inima, cu toată stăruinţa şi până la capăt pe aproapele nostru, cum ne iubim pe noi înşine, atunci putem fi siguri de mântuire şi de viaţa veşnică.

Dar pilda Samarineanului milostiv mai are un tâlc.

Al tâlc duhovnicesc

În ea se descoperă planul mântuirii omului din lanţurile robiei păcatelor şi ale morţii. Ierusalimul închipuieşte raiul; omul nefericit este Adam căzut între tâlharii păcatelor. Dezbrăcarea lui înseamnă pierderea harului dumnezeiesc. Rănirea lui arată urmările păcatului strămoşesc: întunecarea minţii, slăbirea voinţei, stricarea simţirii, naşterea durerilor, ivirea tuturor bolilor şi a suferinţelor care sfârşesc prin moarte.

Preotul şi levitul închipuie legea Vechiului Testament, care nu a putut izbăvi omul din urmările căderii. A trebuit să vină Samarineanul milostiv, Mântuitorul Iisus Hristos, care în nemărginita
Lui dragoste faţă de omul căzut între tâlharii păcatelor, S-a coborât din cerul măririi şi al milostivirii lui Dumnezeu, în lumea nefericiţilor şi a durerilor. Sa întrupat, S-a apropiat de rănile omenirii, a turnat pe ele untdelemn şi vin, adică leacuri mântuitoare: darurile Sfintelor Taine şi cuvintele Sf. Evanghelii.

Apoi a dus pe cel rănit de păcate la o casă de oaspeţi, la o casă de mântuire, care e Biserica. Cei doi dinari sunt Sf. Scriptura şi Sf. Tradiţie, cuprinsă în Crez, în mărturisirile de credinţă, în hotărârile sinoadelor ecumenice, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi în cărţile de slujbă ale Bisericii: Liturghier, Molitfelnic, Triod, Penticostar, Octoih, Ceaslov etc. care prin luminile lor ne povăţuiesc pe calea mântuirii.

Iubirea mântuitoare

După alţi tâlcuitori, cei doi dinari sunt iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, fără de care nimeni nu poate să se mântuiască.

La plecarea din lumea aceasta, Mântuitorul a făgăduit răsplata – viaţa veşnică – tuturor slujitorilor şi ucenicilor săi, „când se va întoarce”, la Judecata de apoi. În orice înţeles o luăm, pilda Samarineanului milostiv este modelul iubirii mântuitoare, semnul după care se recunosc ucenicii şi urmaşii Mântuitorului Iisus Hristos, adică oamenii cei mai buni, creştinii.

(Extras din cartea „Pildele Mântuitorului”, de Pr. Ilarion Felea)