STRESUL ȘI UNELE EXPERIMENTE PSIHOLOGICE | RADU ANDREI

CE ESTE STRESUL?

Stresul, în general, este înțeles ca o presiune intensă, fizică sau psihologică la care este supus individul. Aceasta nu este însă, înțelegerea corectă – stresul este ceva continuu. Termenul de stres biologic este formulat de către endocrinologul Hans Selye și reprezintă un concept unificator care cuprinde reacțiile, de obicei hormonale, prin care organismul se adaptează presiunilor din jur.

Stresul se reflectă fiziologic și psihologic sau îl putem înțelege extern sau intern individului. Un soldat rănit, un sărac înfometat, o mamă cu grija copilului sunt supuși unui stres extern. Cel intern ține de trăsăturile personale ale individului, care poate fi perfecționist, grijuliu, mânios, poate avea, așa numite, emoții reprimate.

Aceste categorii le putem considera interconectate, pentru că stresul implică un aspect teleologic (din greaca telos – scop și logos – învățătură), prin faptul că adaptarea la o acțiune din jur (de exemplu, inflamația în urma unei răni) ar trebui să servească un anume scop (vindecarea rănii respective spre buna funcționare). Fără aprecierea unui țel al omului, înțelegerea conceptului de stres este limitată, chiar și din punct de vedere științific.

SISTEMUL SIMPATIC ȘI PARASIMPATIC

Sistemul nervos autonomic al corpului nostru este tradițional împărțit în două părți cu funcții aproximativ antagoniste:

• sistemul simpatic, responsabil de reacția fight-or-flight (luptă-sau-fugi), care ne pune într-o stare de alertă în apariția unui pericol, accelerează pulsul, ne face să „călcăm accelerația” și să ne consumăm energia.

• sistemul parasimpatic, activ mai ales când suntem relaxați, când mâncăm și ne odihnim.

Aceste sisteme stau în mijlocul interacțiunii dintre sistemul hormonal și cel comportamental, care se pot perturba unul pe altul. În ultimele decenii, mai ales, factorii care perturbă aceste sisteme s-au multiplicat.

Pentru a arăta efectul stresului în acest sistem nervos începem cu un exemplu fiziologic. Pentru multe din bolile și condițiile de care suferim, se cunoaște că motivul este un stres intern. Dr. John Sarno a studiat problema în legătură cu unele feluri de dureri de spate.

În urma emoțiilor corespunzătoare stresului intern, o persoană își induce tensiuni musculare. Sistemul nervos reduce circulația sângelui în anumiți mușchi și nervi, induce o depravare de oxigen care cauzează dureri. Persoana care suferă își induce o stare de tensiune periodică, se concentrează pe durere, pe tensiune, pentru a se distrage de la emoțiile pe care, inconștient, încearcă să le suprime. Chiar și frica impusă de anumite sfaturi, precum să nu te apleci cumva, să nu ridici greutate mare, contribuie la acea condiționare. Tratamentul era simplu: ignorarea durerilor în favoarea cercetării emoțiilor respective. În mod asemănător se întâmplă cu condiții precum dureri de cap, amețeli, indigestie, constipație, ulcer ș.a.m.d.

 NEUROTRANSMIȚĂTORII

„Însușind atitudinea corectă un stres negativ se poate preschimba într-unul pozitiv”. (Hans Selye)

Într-un articol din 2016 („The dark side of stress, learned helplessness”, conținând referințe pentru ce prezint în continuare), Ray Peat prezintă pe larg relația dintre mediu și ceea ce se întâmplă sub „capota” noastră:

Acetilcolina este un neurotransmițător al nervilor colinergici, care are un rol important în stimularea mușchilor, a atenției, a motivației și multe alte activități asemenea. Este folosit în principal de sistemul parasimpatic menționat, care se ocupă cu relaxarea. Sistemul simpatic folosește de asemenea acetilcolina (în sinapsele preganglionare), dar neurotransmițătorul principal la organele țintă este noradrenalina. Un exces de acetilcolină, datorită rolului de stimulare a nervilor, poate duce la suprastimulare, contribuind la moartea celulelor nervoase din creier, mai ales în combinație cu un nivel ridicat de cortizol sau hipoglicemie. Colinesteraza este o enzimă care distruge acetilcolina, limitând acțiunea nervilor colinergici.

Potențialul organismului corespunde cu complexitatea mediului în care individul se dezvoltă. Alegerile pe care le facem ne conturează individualitatea, iar o limitare nefirească asupra libertății are un efect fiziologic asupra dezvoltării noastre. Acest lucru se observă și la animale: diverse experimente au arătat cum cobai care au crescut în medii mai largi și complexe au avut parte de o dezvoltare mai bogată. Creierele acestor cobai (și ale puilor acestora) erau mai mari, mai ales cortexul cerebral responsabil pentru procesele complexe ce țin de inteligență. Creierele aveau de asemenea un nivel mai ridicat de colinesterază, enzimă care protejează împotriva acumulării de acetilcolină.

„EXPERIMENTUL SPERANȚEI”

Ajungem la subiectul interesant al articolului: neputința învățată. Martin Seligman, care a popularizat termenul în 1967, a observat cum cobai supuși unei torturi se dau bătuți în a încerca să scape când sunt supuși din nou torturii.

În 1957, Dr. Curt Richter a studiat fenomenul, printr-un studiu asupra disperării, care a rămas cunoscut ca „experimentul speranței”. Cobaii erau forțați într-o stare de imobilitate. Puși apoi în apă, pentru a vedea cât de repede se îneacă, s-a observat că se dădeau bătuți în câteva minute. La unii cobai li se oferea o experiență de scăpare în pragul înecului înainte de a fi puși înapoi în apă. Aceștia deveneau mult mai stăruitori, reușind să supraviețuiască, înotând până la două-trei zile.

S-a observat cum cobaii neajutorați deveneau relaxați înaintea morții, pulsul le scădea, având o activitate dominantă a sistemului parasimpatic, care s-ar ocupa cu relaxarea și odihna, și nu a simpaticului la care s-ar fi așteptat în fața stresului.

Un alt experiment (Rosellini et al. 1976) a găsit cum cobaii, crescuți în izolare, dezvoltau aceeași neputință în fața situațiilor stresante, în timp ce cobaii, crescuți la comun cu alții, erau mai persistenți în supraviețuire.

Dincolo de o înțelegere superficială a sistemului nervos care ar vedea simpaticul ca răspunzând la stres și parasimpaticul inducând odihna, ajungem la niște concluzii mai pătrunzătoare despre cum se adaptează organismul la stres:

• relaxarea într-un mediu restrâns, izolat, care limitează dezvoltarea, duce la degradarea creierului;

EXPERIMENTUL ASUPRA SOCIETĂȚII MODERNE

Societatea modernă pare să fie aranjată special ca să limiteze individul. În urma schimbărilor majore, omul a pierdut controlul și înțelegerea asupra mediului din jur și a efectelor acestuia asupra lui. Rutinele la care este supus de mic copil, idealurile promovate, frica insuflată, duc la limitarea individului.

„O societate largă este o societate pentru promovarea strâmtorării, o mașinărie pentru a păzi individul singuratic și senzitiv de experiențele compromisurilor umane, amare, care necesită curaj. Este, mai exact, o societate care previne înțelegerea creștină” (G.K. Chesterton).

Un alt lucru de înțeles din articolul lui Ray Peat este faptul că diferiți compuși chimici, precum hormoni, vitamine, molecule și alte chimicale, prin interacțiunea cu sistemul nervos, pot imita efectele acetilcolinei sau ale inhibitorului colinesterază, ajutând pentru sau împotriva neputinței învățate. De exemplu: estrogenul este asociat cu activarea colinergică și reduce activitatea colinesterazei. Progesteronul și nicotinamida (vitamina B3) au un efect opus, benefic colinesterazei.

Unele insecticide consumate intensifică stimularea colinergică.

Sinteza monoxidului de azot poate fi activată de acetilcolină, afectând metabolismul celulelor nervoase.

Funcția optimă a glandei tiroide (care corespunde cu activitatea hormonului T3) și vitamina D3 ajută împotriva neputinței învățate.

Sunt multe de zis aici, dar o concluzie simplă este că un stil de viață, atâta timp cât e sănătos, ar trebui să asiste în biruința asupra condiției de neputință învățată, în timp ce un stil de viață nesănătos, în contact cu stresul și cu unele chimicale dăunătoare, poate vătăma mai rău.

(Articolul integral îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 91)