GALINA RĂDULEANU | Să mor strigând: „Deșteaptă-te, omenire!”

Memoriile

Memoriile mele sunt un fel de spovedanie publică având cuprinse în ele atât viața mea de aproape un secol, cât și pe cea a țării.
Aș porni de la cuvintele rostite de unul din modelele mele din închisoare, o prietenă care la despărțirea din gara de nord, mi-a spus: „Să rămâi așa cum ești!”. Sunt vorbele de care ar trebui fiecare din noi să țină seama, mai ales la început de drum.

Tot în acest sens mi-amintesc de mănăstirea Sucevița, unde într-un pelerinaj din anii adolescenței, tata mi-a arătat pe peretele exterior Scara Sfântului Ioan Scărarul, subliniindu-mi: „Și de pe ultima treaptă se poate cădea”. „Care?” am întrebat. „Cea a mândriei și mai ales a mândriei smereniei”. Eram la început de viață și nu înțelegeam profunzimea acestor cuvinte, fiind și departe de noțiunea de smerenie și de ascultare.

„Facă-se voia mea” a fost una din dominantele vieții mele. În acest sens, am cerut destul de imperativ: „Doamne, te rog să nu-mi dai o viață plictisitoare!”.
Citindu-mi memoriile, veți constata că Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința, dar din fericire, însoțită cu intervenții salvatoare. Așa încât, ori de câte ori am fost luată de vârtejul lumii, fiind pe punctul de a-mi pierde cărarea, mi „s-au tăiat” cu fermitate devierile negative. Abia acum, rescriindu-mi existența, înțeleg semnificația benefică a atâtor lovituri, ca eliminarea, închisoarea, pierderea atâtor ființe dragi și multe altele. Toate, dar absolut toate au avut ca scop salvarea mea (la fel ca și a fiecărui suflet).

Acum îmi dau seama că punctul maxim pe care fiecare dintre noi trebuie să-l atingă, este cel spus mie de un țăran bătrân, bolnav și aproape părăsit: „Doamna doctor, să știți că niciun fir de păr,
nu-l putem ridica fără voia lui Dumnezeu”.
Acest lucru l-am înțeles mult mai târziu, după ce am beneficiat de suferința vindecătoare.

Privilegiul vieții

Recent și aparent întâmplător, l-am auzit pe părintele Iachint de la Putna într-un interviu transmițându-ne o vorbă adâncă: „Suferința se dă la cei aleși”. Din acest punct de vedere, țara noastră, dar și existența mea am fost „privilegiate”.

Rescriindu-mii în prezent existența, am fost în permanență urmărită obsesiv de cea a sfârșitului meu pământesc. Însă, după doi ani de parcurgeri ale atâtor cărări din trecut, am ajuns la impresia unui anume sfârșit de viață și se pare a unui nou început în care să-mi desfășor zilele sub: „facă-se voia Ta”. La asta, a contribuit crâmpeiul de viață parcurs spre sfârșit, cât mai ales revelația adusă de cartea Sfântului Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei.

Totul a dus la înțelegerea cuvintelor trăite de cei din închisoarea Aiud: „Dacă ai credință într-un Dumnezeu atotbun, atotputernic și înțelept, atunci tot ce-ți dă El, este lucrul cel mai bun care ți se potrivește”.

Ce e moartea?

…Drept urmare, (X) nu poate înțelege preocuparea mea în prezent pentru ceremonialul înmormântării, câtă vreme, pentru ea, moartea înseamnă „dispariție”, în timp ce pentru mine e o trecere spre lumea de Sus din care am provenit. O breșă pe care o simt din ce în ce mai mult ca pe o apăsare. Dar toate au rostul lor pe care trebuie să-l acceptăm.

Un ultim motto:
„Nu voi mormânt bogat,
nu-mi trebuie flamuri”.
A sosit momentul unui rămas bun
(dar oare, e cu adevărat bun?)
Şi aş mai avea atâtea de spus. E o înghesuială teribilă de idei la uşa cea strâmtă a minții mele. Nu toate însă poartă pecetea de Sus. Din fericire, reuşesc să mă debarasez cu intermitență de unele şi chiar să mă deştept ca dintr-un somn greu. Oricum, sunt hotărâtă, dar şi obligată să vă anunț: „Săriți, vin lupii!”. Şi, chiar dacă nu mă credeți, să mor strigând: „Deșteaptă-te, omenire!”.

(Extras din cartea „Întoarcerea în adâncuri”)