SF. ILARION FELEA: DE CE SĂ NE IUBIM VRĂJMAȘII?

Iubirea aproapelui. Să ne pese de fratele!

Ca să iubim pe aproapele, trebuie să ne gândim că şi el e făptura şi fiul lui Dumnezeu, ca şi orice om; că şi el e mădularul viu al trupului Bisericii lui Hristos, ca şi orice creştin. Toţi avem un Tată, pe Dumnezeu; şi Mamă, Biserica. Un Mântuitor, pe Hristos; un crez, un botez, o moştenire, o viaţă veşnică. Toţi suntem mădularele lui Hristos şi de aceea datori să ne iubim şi să ne ajutăm cu rugăciunea, cu sfatul, cu pilda, cu osteneala, cu fapta. Numai Cain ucigaşul a zis: «Ce-mi pasă mie de fratele meu…» (Fac. 4:9).

Iubirea aproapelui constă întâi de toate în cinstirea persoanei şi în respectarea demnităţii lui şi a drepturilor lui la viaţă, la libertate şi la bunurile lumii. În fiecare om este întipărit chipul lui Dumnezeu şi de aceea nici un om nu trebuie nici jignit, nici supărat, nici batjocorit, nici înjurat, nici blestemat. Asupririle, batjocurile, vicleşugurile, minciunile, înjurăturile, lovirile, judecăţile nedrepte şi chiar smintelile şi glumele sunt nedemne şi imorale (1 Cor. 8:13; Ef. 4:1-16; Filip. 2:1-4).

Răbdarea defectelor aproapelui

Iubirea aproapelui constă în răbdarea neajunsurilor (defectelor) şi în iertarea greşelilor lui (Mt. 5: 23-24; 18:21-22) şi în grija şi bunăvoinţa frăţească pentru mântuirea sufletului său. Împărtăşindu-i cu drag iubirea şi adevărul, harul şi pacea lui Dumnezeu, va cunoaşte, va iubi şi servi şi el cu toată inima pe Dumnezeu.

Dragostea evanghelică nu face nici un rău aproapelui (Rom. 13:10). Dragostea este numai bunătate, numai blândeţe, numai binefacere, în cuvinte şi în fapte, faţă de toţi oamenii şi faţă de cei răi şi vrăjmaşi.

De aceea învaţă Mântuitorul: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, care soarele Său îl răsare peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi de veţi îmbrăţişa cu dragoste numai pe prietenii voştri, ce lucru mare faceţi? Au nu şi păgânii fac aşa? Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel din ceruri» (Mt. 5:44-48; Lc. 6:27-31).

Iubirea evanghelică

Iubirea evanghelică este o lege morală universală şi internaţională: cuprinde pe toţi oamenii de toate culorile, religiile şi naţiile. Creştinul nu face deosebire între oameni, între evrei şi elini, între buni şi răi, între prieteni şi vrăjmaşi. Iubirea creştină e largă cât lumea şi frăţească, pentru toţi şi faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmanii care ne urăsc şi ne blestemă sau ne prigonesc.

Iubirea «cu fapta şi cu adevărul» (1 In. 3:18) este calea (metoda) cea mai bună de a converti, împăca, îmbunătăţi şi înfrăţii vrăjmaşii. «De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să mănânce pâine; dacă însetează, dă-i să bea apă. Căci făcând aşa, grămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie» (Pilde 25: 21-22).

Iubirea vrăjmaşilor nu e zadarnică. Are de o parte răsplata şi în sine şi de la Dumnezeu, ca orice virtute şi faptă morală. Iar de altă parte îmblânzeşte firea sălbatică a duşmanilor; îi înmoaie şi-i întoarce la sentimente mai bune. Păgânii convertiţi la creştinism, prin puterea armelor, n-au fost niciodată creştini în inima şi în purtarea lor. Păgânii învinşi prin bunătatea şi iubirea creştinilor au devenit cei mai buni creştini şi cei mai aleşi vestitori ai Evangheliei.

Virtutea iubirii de vrăjmași versus iubirea umanistă

Iubirea vrăjmaşilor pune frâu şi capăt urii, trufiei şi răzbunării. Iubirea vrăjmaşilor vede şi însuşirile, nu numai defectele oamenilor. Recunoaşte mai presus de vinovăţie valoarea oamenilor, şi de aceea întrece cu totul aşa numita iubire „umanitaristă” (umanismul), care nu numai n-a împiedicat, dar chiar a favorizat uneori decăderea şi devalorizarea omului.

În locul iubirii umanitariste, visătoare, îndepărtată, nehotărâtă, neprecisă, creştinismul aşează şi practică iubirea de frate, de vecin, de neam, iubirea care se întinde şi creşte de la familie şi de la omul cel mai apropiat, de la vecin şi semen, până la neam şi până la omenirea întreagă. În privinţa aceasta creştinismul nu cere numai iubirea vrăjmaşilor, dar şi a fraţilor care muncesc pentru noi (1 Tes. 5:12-13) şi a fraţilor din trecut, a morţilor. Creştinul iubeşte pe cei vii şi pe cei morţi.

Creştinul iubitor de oameni simte răspundere şi arată respect faţă de munca înaintaşilor (totuna cu tradiţia). Iubirea de neam nu este şovinism, cum se spune uneori (adică iubire oarbă faţă de greşeli şi exagerată faţă de însuşirile naţiei din care faci parte). Ci este respect faţă de generaţiile trecute, dragoste şi răspundere pentru generaţiile de faţă şi grijă pentru generaţiile viitoare.

Arta și Iubirea

Dând întâietate persoanelor, adică arătând o iubire personală faţă de Dumnezeu şi faţă de om, concretă, în fapte, nu abstractă, în teorie, creştinismul propagă şi cere iubire faţă de valori. Adică faţă de limbă, artă, ştiinţă, tehnică, înţelepciune, morală şi religie. Nu este nici dreptate adevărată, nici credinţă adevărată, nici artă, nici ştiinţă, nici virtute, nici peste tot bine, unde lipseşte iubirea. Răul răzbate unde lipseşte binele. Ura răzbate unde lipseşte iubirea.

Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o virtute mai presus de toate jertfele: «a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi preţuieşte mai mult decât toate jertfele şi arderile de tot» (Mc. 12:33).

Iubire și libertate

Iubirea aproapelui este o virtute atât de mare, încât pune margini libertăţii omului şi astfel o păstrează între hotarele moralităţii. Când trece peste anumite margini, libertatea devine abur, anarhie, crimă, viaţă fără de reguli morale. Iubirea aproapelui nu numai ne opreşte să facem rău semenului, dar ne obligă să-i facem bine.

Cel mai mare semn de libertate, în creştinism, este renunţarea la propria libertate, din iubire faţă de om, ca şi Hristos Mântuitorul, care şi-a arătat cea mai mare libertate prin iubirea faţă de oameni.

Unde este milă şi iubire faţă de om, acolo viaţa e frumoasă, e veselă şi fericită, ca o grădină plină de îngeri, de copii, de crini şi de trandafiri. Acolo este şi dreptate şi fericire. Unde lipseşte mila şi iubirea faţă de om, acolo viaţa este ca şi o grădină plină de spini, de şerpi veninoşi, de fiare sălbatice.

Dragostea și Războiul

După statisticile publicate, iubiţi şi binecuvântaţi creştini, Primul Război mondial (1914-1918) a făcut 50 de milioane de victime. Al Doilea Război mondial (1939-1945) a dat 73 de milioane morţi şi 29 milioane invalizi, incapabili de a munci. În mai puţin de jumătate de veac au fost două războaie mondiale (afară de războaiele mai mici dintre state), cu peste 150 milioane de victime. Nu mai vorbim de suferinţele şi pagubele pe care le-au pricinuit la sute de milioane de oameni aceste războaie, criminale ca toate războaiele.

Dar o constatare se impune: toate războaiele sunt dovezi îngrozitoare ale urii dintre oameni. Semne triste care vădesc cum nu se poate mai dureros, că omenirea nici în veacul al douăzecilea încă n-a reuşit să înţeleagă de ajuns şi să trăiască sincer porunca iubirii aproapelui.

Spăimântat de o stare ca aceasta, poetul (P. Cerna) scrie aceste versuri mişcătoare:

Iubire, tu, a lumilor coroană,

Tu veşnică, dumnezeiască floare,

Cât plâns, cât zbucium, câtă sângerare,

Pân să răsari în inima umană!…[1].

Cum câștigăm dragostea?

Învăţa-vom oare barem acum, după atâtea suferinţe şi jertfe, să iubim mai mult pe Dumnezeu în aproapele decât până acum şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine? Dragostea aproapelui se câştigă iubind în el pe Dumnezeu, după modelul iubirii lui Dumnezeu. Dragostea aproapelui se poate câştiga nu numai în societate, dar uneori şi în singurătate. Depărtează-te câtva timp de om şi se va aprinde în tine focul dragostei şi te vei bucura de el ca de vederea unui înger al luminii, spun sihaştri.

Iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste toţi oamenii: buni şi răi, sfinţi şi păcătoşi. Aşa trebuie să fie şi iubirea omului faţă de om. În interesul vieţii noastre pământeşti, dacă nu şi în interesul vieţii şi a fericirii cereşti, să arătăm – creştini – mai multă iubire unii faţă de alţii. «Copiii mei, să nu iubim numai cu vorba, sau cu gura, ci cu fapta şi cu adevărul» (In. 3:18).

Iubirea nemuritoare

Iubeşte creştine, pe Dumnezeu şi oamenii, ca Iisus Hristos Domnul: cu o iubire demnă şi de om, de icoana Dumnezeirii. „Poartă-te cu oamenii ca şi când te-ar vedea Dumnezeu” (Atenodorus). „Să ai către Dumnezeu inimă de fiu, către aproapele inimă de mamă şi către tine inimă de judecător”[2].

Iubeşte, creştine, pe toţi oamenii buni şi răi, prieteni şi vrăjmaşi şi nu urî pe nimeni. Ca astfel mai rodnică să se arate prezenţa şi lucrarea Mântuitorului Hristos în lume.

Sf. Maxim Mărturisitorul învaţă: „Nu umbla să-ţi placi ţie, şi nu vei urî pe fratele tău. Și nu fii iubitor de trupul tău, şi vei fi iubitor de Dumnezeu”[3].

Fă, creştine, din mintea, din inima şi din toată virtutea ta, visteria dragostei faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Uniţi şi la bine şi la rău, să vă iubiţi până la moarte, şi mai mult: până la nemurire.

„Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” (din Sf. Liturghie).

[1] Panait Cerna, Poezii, p. 119.

[2] Mântuirea păcătoşilor, p. 278.

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, p. 104.

(Extras din opera „Spre Tabor”, vol. III)