SF. SOFIAN BOGHIU | PR. MIHAI ALDEA | PORTRET ALTFEL

În armată L-am găsit pe Dumnezeu

Am plecat din armată ştiind că Dumnezeu există, că El este Dumnezeul Bibliei şi că Ortodoxia este singura religie care într-adevăr respectă Biblia. Dar şi că am nevoie de un călăuzitor. De ceea ce se numeşte un „părinte duhovnicesc”.

Dar cum să-l găsesc? Ştiam că existau popi care mărturisiseră pe Hristos şi în temniţele comuniste, în poate cele mai negre disperări ale istoriei româneşti, dar şi popi care Îl vânduseră pe Hristos, ori care erau ofiţeri strecuraţi în Biserică. Voiam să găsesc pentru mine pe unul dintre cei care, asemenea mucenicilor primelor veacuri, înfruntaseră pe prigonitorii antihrişti. Pe unul care cunoscuse ispitele şi prăbuşirile dar trecuse peste ele. Care putea fi călăuză celor aflaţi jos.

Soţia Părintelui Galeriu m-a îndrumat la Mănăstirea Antim. Îmi suna cunoscut, deşi nu în context religios, ci istoric. Panduri, cultură – astea erau informaţiile comuniste despre locaşul în cauză. „Acolo sunt doi părinţi trecuţi prin temniţe” – mi-a spus preoteasa. „Eu mă spovedesc la Părintele Adrian Făgeţeanu…”, mi-a adăugat.

Aşa că m-am dus la Mânăstirea Antim. Şi am ajuns să mă spovedesc la Părintele Adrian Făgeţeanu. Dar am avut prilejul, bucuria şi mirarea de a-l descoperi acolo şi pe Părintele Sofian Boghiu. Duhovnicul unor rude – printre care şi „naşa mare” – şi al unor prieteni. Despre care nu îmi vorbiseră niciodată înainte de 1989, ştiindu-mă „ateu fanatic”, după exprimarea uneia dintre rude.

Amândoi duhovnicii erau trecuţi prin temniţe şi lagăre. Amândoi aveau părul alb şi ochi albaştri. Părintele Adrian Făgeţeanu din Bosanci, aproape de Cacica Bucovinei, „unde sunt minele de sare”, cum îmi lămurea el la una dintre spovedanii. Părintele Sofian Boghiu din Coconeştii Vechi ai Basarabiei. Părintele Adrian mic, parcă scos din basmele cu pitici, cu o tărie interioară atât de mare încât părea o sabie de oţel. Părinele Sofian, înalt, înalt, cu o blândeţe atât de îmbrăţişătoare încât părea unul din moşii care cutreierau lumea cu Dumnezeu, ca s-o binecuvânteze.

Părintele Sofian Boghiu – chip blândeților

Duhovnic mi-a fost Părintele Adrian, căci aveam nevoie de o asprime şi rigoare, de o claritate pe care acesta le avea din belşug. Dar mi-a fost drag – şi cui nu i-a fost, dintre cei care l-au cunoscut? – să-l ascult, de câte ori puteam, şi pe Părintele Sofian.

Şi trebuie să mărturisesc aici un lucru. De câte ori ori aud expresia „chip blândeţelor” îmi răsar în minte două chipuri: Icoana Sfântului Nicolae şi Părintele Sofian Boghiu.

Fie că ţinea o cateheză, fie că sfătuia, fie că se ruga, fie că lăuda pe Domnul în cântări, fie că picta icoane sau frescă, Părintele Sofian revărsa o pace, o bunătate şi o linişte cuceritoare.

Ani de zile am mers la Mânăstirea Antim, uneori chiar zi de zi. Totdeauna Părintele Sofian revărsa aceeaşi bunătate, aceeaşi iubire. Chiar atunci când se temea pentru un fiu duhovnicesc şi suferinţele lui, îngrijorarea sa îmbrăţişa chiar şi pe cei care îi făceau acestuia rău.

Era aproape cu neputinţă de gândit că un asemenea om fusese torturat în temniţă. Că ofiţerii Securităţii şi gardienii şi ofiţerii puşcăriilor îl bătuseră, îl ţinuseră să îngheţe, doar cu pijamaua numită „zeghe”, în crivăţ, îl atârnaseră cu capul în jos lovindu-l peste tălpi cu bâtele. Şi totuşi, întrebat despre închisoare, Părintele Sofian mărturisea doar faptul că acolo a avut mai multă vreme să se roage şi mai puţine griji decât cele din lume.

Nobleţea şi bunătatea sa erau nu o atitudine, ci o stare. Se revărsau din el ca o lumină. Privindu-l am înţeles cuvântul Domnului „cel ce va crede în Mine, izvoare de apă vie vor curge din pântecele lui”. Într-adevăr, din tot adâncul făpturii – încă omeneşti? cumva, mai mult – care era Părintele Sofian izvorau har, lumină, bunătate, izvorau mângâiere şi vindecare.

Pictorul Raiului

Mergând la Agapia Veche, în urmă cu mulţi ani, am intrat în biserica din lemn. Şi am ieşit în Ceruri! Era o pictură a cărei lumină şi culoare pur şi simplu îţi deschidea Cerurile. Atunci am înţeles pentru prima oară cuvântul „Eu sunt uşa. Dacă va intra cineva prin Mine se va mântui. Şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla.” Cum să ieşi intrând? Mă nedumerea acest lucru de multă vreme. Acolo, la biserica din lemn de la Agapia Veche, am înţeles, căci intrând în biserică am ieşit în Ceruri.

Şi am spus: „Părintele Sofian a pictat aici!”. Prietenii cu care eram m-au întrebat: „De unde ştii?” Le-am spus: „Numai el putea să picteze aşa!” Şi, într-adevăr, am aflat că pictura fusese făcută, după cum ne-a spus o maică, de „Părintele Vartolomeu de la Sihăstria şi de un părinte Sofian de la Bucureşti, dacă aţi auzit de el…”. Trebuie să spun că nu mai văzusem niciodată ceva pictat de Părintele Sofian, dar i-am recunoscut duhul de îndată. S-a dus biserica din lemn, s-a dus pictura ei. Cel puţin de aici, din lumea văzută. Deşi sunt încredinţat că Dumnezeu le-a primit, cu bucurie, pentru vecie, în Ceruri.

Serile de la Antim

Spre înţelegerea a ceea ce era – şi putea – Părintele Sofian, cred că una din serile de la Mânăstirea Antim este revelatoare.

Era una dintre acele seri în care, după cum îi dădea voie sănătatea, dar şi după cum simţea că este nevoie, Părintele fie spovedea, fie sfătuia, fie ţinea un cuvânt pentru toţi cei de faţă (cateheză). Erau mulţi veniţi pentru sfătuire sau spovedanie, dar şi alţii, ca mine, cu nădejdea că-l vor putea asculta. Dacă începea spovedaniile plecam, dacă nu… Dar pe când Părintele stătea de vorbă uşor cu cineva, iar noi aşteptam să aflăm ce fel de seară va fi, au mai intrat câţiva oameni.

Era un grup de prieteni care sprijinea, la propriu, o pereche, soţ şi soţie. Doi oameni cu feţele albe de durere, atât de covârşiţi de durere încât expresia „măşti ale durerii” li se potrivea perfect. Erau încremeniţi. În acea zi le murise copilul de zece ani. Şi erau atât de striviţi de durere, încât o simţeai copleşindu-te numai când te uitai la ei. Privirea lor era undeva, departe, ca şi cum n-ar fi putut vedea pe nimeni.

Rugăciunea Părintelui Sofian

Li s-a făcut cale liberă către Părintele Sofian fără un cuvânt. Ce putea să le facă?

Au ajuns la el. Prietenii celor doi i-au spus ce se întâmplase. Părintele i-a ascultat, apoi a început să vorbească în şoaptă celor doi părinţi. Nu ştiu ce le-a spus. Am văzut doar când le-a zâmbit uşor, puţin trist, cu o înţelegere deplină. În clipa aceea, pur şi simplu, am simţit cum le ridică durerea. Este ceva dincolo de înţelegerea comună a vieţii. Dar pur şi simplu, cu un zâmbet plin de înţelegere şi iubire, care le împărtăşea durerea însă îi ducea dincolo de ea, i-a ridicat din genunea în care se prăbuşiseră.

Când s-au întors şi au pornit spre uşa bisericii, plângeau şi se ţineau de mână. Plângeau împreună. Şi abia atunci mi-am dat seama că atunci când au venit păreau străini nu doar faţă de cei din jur, ci şi unul faţă de celălalt. Plângeau, dar plângeau ca doi soţi, împreună, ca nişte oameni. Durerea devenise ceva care putea fi dus, care putea fi împărtăşit.

I-am văzut şi mai târziu, de-a lungul anilor. Veneau, la fel ca atâţia alţii, spre a se bucura, prin Părintele Sofian, de bunătatea, iubirea şi răbdarea lui Dumnezeu.

Apostol al Sfintei Cruci

Trecut la cele veşnice de Înălţarea Sfintei Cruci, Părintele Sofian Boghiu şi-a împlinit alergarea în chip minunat. De la durerile bolii până la durerile fiilor duhovniceşti, de la chinurile torţionarilor comunişti până la cele din partea unor apropiaţi făţarnici, le-a dus pe toate. De la sectanţii care au încercat să-l strângă de gât chiar în biserica Mânăstirii Antim… Prin el veniseră (înapoi) la Biserică mai mulţi din gruparea lor – şi până la cei enervaţi de realizările sale, de nobleţea lui sau de miile de oameni care îl căutau. Pe toţi i-a privit şi i-a primit cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi blândeţe, cu aceeaşi înţelegere. Ştiind să caute şi să găsească omul dincolo de toate răutăţile. Poate că acest ultim fapt i-a atras şi mai multă mânie din partea unora, care ar fi vrut ca omul din ei să nu mai fie.

Icoana Sf. Sofian Boghiu

Icoana Părintelui Sofian este la mine alături de cea a Sfântului Ierarh Nicolae şi de cea a Sfântului Daniel Sihastrul. Trei sfinţi uniţi de nevoinţă, dragoste, blândeţe, putere şi mărturisirea Învăţăturii lui Hristos. Şi pot să mărturisesc şi eu că, de-a lungul anilor, am văzut puterea duhovnicească a Părintelui Sofian. De la copii ce aveau greutăţi în învăţătură şi până la familii dezbinate, foarte mulţi sunt cei care au fost ajutaţi prin mijlocirea sa.

Î.P.S. Teofan mărturisea la plecarea dintre noi a Părintelui Sofian Boghiu că am câştigat un sfânt în ceruri. Am văzut acest lucru de multe ori. Am văzut cum Părintele a împăcat familii dezbinate, a luminat mintea unor copii şi tineri care se pregăteau de examene foarte grele, a liniştit oameni loviţi de tulburări grele…

Şi mărturisesc şi eu că aşa l-am cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu: un om înduhovnicit. Un om plin de har dumnezeiesc. Un mărturisitor al lui Hristos în toate împrejurările vieţii sale – de la cele mai banale, cotidiene, şi până la cele mai cumplite chinuri ale persecuţiilor anticreştine. O dovadă absolută că se poate trăi deplin în lumina lui Hristos în veacul comunist, în veacul neocomunist, chiar şi în mijlocul marilor oraşe.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 49)