NEVOINȚELE PĂRINTELUI SIMEON ZAHARIA | PR. STAREȚ ARSENIE

Pr. Arsenie: Întâlnirea cu Părintele Zaharia

Părinte stareț Arsenie, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre Părintele Simeon Zaharia, în calitate de duhovnic și de ucenic al sfinției sale.

Părintele se arăta foarte sobru, de obicei, în mănăstire. Era tăcut, serios. Avea și momente când era mai deschis. Eu nu-l cunoșteam înainte de a rămâne definitiv în mănăstire. Părintele stareț Victorin m-a trimis să mă spovedesc la Părintele Simeon și m-am împăcat foarte bine cu el.

Era un om smerit, liniștit, foarte râvnitor, o pildă de viață monahală, tot timpul la biserică. Avea un program, venea primul dimineața la pomenit. Pomenea cu toată obștea pomelnicele mănăstirii și întotdeauna avea și un carnețel al lui cu alte pomelnice cu ucenici. După aceea, mergea  la chilie, dacă nu era începută Sf. Liturghie și mai spovedea din obștea mănăstirii. Apoi, se întorcea iar la Sf. Liturghie. Era o pildă de evlavie, de tăcere, cum ar trebui să fie orice monah.

Părintele Simeon și persecuția comunistă

Mi-a povestit cum l-a prins Decretul în mănăstire, la Putna și că, mergând de colo-colo, până la urmă a găsit soluția de a veni ca muncitor la Sihăstria. Mergea cu vacile mănăstirii în locuri mai ascunse pentru cei care veneau din afara mănăstirii și spunea că purta dulama pe sub halat. Iubea foarte mult haina monahală și zicea că i-a părut foarte rău că la un moment dat, a trebuit să se dezbrace, când a plecat de la Putna. Până la urmă, a simțit că, rămânând în lume și fiind considerat de acum ca un mirean, își pierde cumva mântuirea. De aceea, a luat hotărârea să se întoarcă la Sihăstria, a găsit soluția aceasta.

Deci, pentru el, era important orice gest. Chiar dacă la început nu dădea importanță, totuși își dădea seama la un moment dat, de anumite consecințe. Nu se gândea că e un simplu formalism să spună că nu mai e călugăr.

De Mănăstirea Putna, spunea că se simte foarte legat, fiindcă acolo a slujit ca diacon, preot, era și un bun  cântăreț la strană, a fost numit și ecleziarh, ascultare pe care o făcea singur. Știți că era mic de statură și povestea că, singur, lua covoarele din biserică, le spăla, le întindea. Tot timpul dorea parcă să se nevoiască mai mult, să aibă o altă experiență duhovnicească.

Nevoitor la muntele Athos

A plecat în Athos când s-a deschis posibilitatea de a se merge, prin ’77. Atunci, a fost o deschidere pentru monahii din România. Se căutau monahi care să repopuleze Mănăstirea Prodromu, unde rămăseseră câțiva bătrâni, fiind în pericolul de a fi luată de greci. A mers acolo, la Prodromu și spunea că el, cu încă un părinte, a făcut foarte mult de săptămână și apoi a slujit la Lacu.

Aprecia foarte mult viața pustnicească. Considera cumva că e o viață superioară celei de obște. Am văzut aceasta de multe ori în cuvintele lui și râvna pentru pustnicie, cred că i-a rămas până târziu. Uneori, avea dorința aceasta de a depăși viața obișnuită de ascultare din mănăstire, prin niște străfulgerări de rugăciune, niște inițiative proprii.

Prin anul 2000, a plecat la schitul Colciu unde era Părintele Dionisie Ignat, pe care îl cunoștea din tinerețe și la care avea evlavie. Acesta l-a tuns în schima mare, dar el nu s-a întors imediat în Sihăstria. A rămas pustnic, pe undeva prin Suceava. Abia după un an l-am revăzut.

Înapoi la Sihăstria, în Poiana lui Ioan

Părintele Ioanichie Bălan îi era duhovnic și cred că tot el l-a și adus prima dată de la Athos, înapoi la Sihăstria, prin 1992. Tot Părintele Ioanichie l-a determinat să rămână în Sihăstria din anul 2001. Pentru că noi, cei care l-am avut duhovnic pe Părintele Simeon, am simțit o ruptură, nu mai aveam la cine să ne spovedim. Deși, aprecia viața aceasta pustnicească, totuși avea și o dorință de a fi duhovnic pentru ucenicii lui.

Mai târziu, când s-a retras la Poiana lui Ioan, o dată pe săptămână tot venea să spovedească… De obicei, vinerea sau înainte de o sărbătoare când se presupunea că se împărtășesc mulți. Uneori, mai slăbea din cauza bătrâneții și le spunea ucenicilor să-și caute alt duhovnic, dar după aceea, iar îi chema. Nici ucenicii nu renunțau imediat, adică tot mai reveneau.

Treptat, treptat, însă puterile fizice i-au slăbit și au rămas tot mai puțini. Dar cum spunea și ucenicul lui de chilie, pe care l-a avut în ultimii ani, fratele Valentin, după ce zicea că nu mai primea pe nimeni, la o zi, două, dacă se simțea mai bine, îl întreba: ,,Frate Valentin, ce facem acum? Stăm, așa, degeaba?”.

Prietenia cu Pr. Paisie Olaru

Care sunt duhovnicii pe care i-a prețuit cel mai mult?

Un duhovnic la care a ținut el foarte mult timp și care a contat în formarea lui duhovnicească, a fost Părintele Paisie Olaru. Și cred că a căutat să-i urmeze ca fel de a fi, ca duhovnic și ca monah. De foarte mult ori, îl cita și pe Părintele Cleopa: ,,Părintele Cleopa a zis așa, a zis asta…”.

Deși nu a făcut decât șapte clase primare, Părintele și-a dorit mult să învețe, să studieze. Era iubitor de învățătură și citea mult. Surprindea de multe ori când discuta mai ales cu mirenii, cu cunoștințele pe care le avea. Când ieșea în lume, atunci părea mai deschis. Povestesc niște ucenici de-ai lui cu care a fost la Essex, în Anglia că au vizitat și Londra și că i-a surprins cu cunoștințele lui. Dar în mănăstire nu se arăta că știe astfel de lucruri, se ascundea. Avea și o memorie foarte bună. Dacă vedea un chip, nu-l mai uita. La fel și numele.

Nevoințe duhovnicești

Obișnuia să-i învețe pe ucenicii lui cum să se roage?

Nu a vorbit despre o anumită tehnică de rugăciune. Cred că exemplul lui personal și duhul pe care îl emana, îi inspira și pe ceilalți, le dădea un model de trăire și de rugăciune. Spunea că important este să te rogi, așa cum poți, cum nu poți. Și încet, încet rugăciunea te va forma dacă ai evlavie, dacă ai smerenie, dacă ierți, dacă iubești. Adică, să ai în vedere și toate aceste virtuți ca să dobândești rugăciunea.

În toată nevoința lui călugărească, nu renunța la canon, la pravilă și la peste 70 de ani, făcea metanii în biserică. Citea cele șapte laude la chilie, dacă nu ajungea la biserică. Nu era la fel de pretențios cu ucenicii lui.

Am auzit spunând unor ucenici mai retrași că au de urmat, fie rânduiala Bisericii, cele șapte laude, fie să zică Doamne Iisuse, sau să citească mai mult din Psaltire. Cumva, îi lăsa să aleagă între cele trei variante de nevoință, de rugăciune. El zicea că cel mai ușor ar fi cu cele șapte laude, dar îndemna și la Doamne Iisuse, rugăciune pe care fiecare monah e dator să o spună tot timpul.

Se smerea și spunea că el nu a dobândit rugăciunea, dar noi, toți l-am simțit ca un om de rugăciune, ca unul ce răspândea în jurul lui un duh de rugăciune.

Nevoința pustiei

Avea râvna aceasta pentru cele sfinte și l-am surprins și eu când auzea că cineva făcea nu știu ce lucru, zicea: ,,Ia să fac și eu așa, ia să încerc să fac și eu așa”… Mi-amintesc de pilda cu acel călugăr care se nevoise mult în pustie, dar nu făcuse nicio minune și el se gândea, că totuși e timpul să facă și el vreo minune. Se ruga lui Dumnezeu să-i dea și lui darul de a face niște minuni sau ceva deosebit. Și, după multă rugăciune, Dumnezeu i-a răspuns: „Cea mai mare minune este că poți să stai în pustia aceasta, singur”.

La fel și Părintele Simeon, prin toată viața lui, prin felul lui de a fi, prin cuvintele lui, foarte discrete, foarte liniștite, era o minune.

 Era un izvor de har.

Da, un izvor de har, de rugăciune. Prezența lui, vederea lui te făcea să te rogi sau să te gândești că ar trebui să mai faci și alte lucruri ca să fii ca Părintele Simeon, să mai renunți la niște lucruri ca să fii ca el.

Puterea exemplului

Cum înțelegea să te îndrepte când greșeai?

Am văzut că în mod diferit, de la om la om. Erau greșeli la care era foarte aspru. De obicei, cu oamenii aspri era mai aspru. Avea chiar momente de mânie. În schimb, cu alții care erau mai blânzi și făceau aceeași greșeală, era și el mai blând, adică după firea fiecăruia. Cu cel care greșea cu multă nonșalanță, era mai aspru și lovea ca un bici. Iar cu cei care se smereau mărturisindu-și greșelile lor, era foarte blând și îngăduitor.

De obicei, dădea un canon de acesta: fie să citească la Psaltire, fie să postească o zi, două, post negru sau să facă mai multe metanii. Fiecare își alegea ce putea să facă. Am văzut că încerca totuși să dea niște canoane, astfel încât ele să fie făcute, niște canoane care să liniștească sufletul, nu să-l revolte sau să-l determine să cârtească.

Ce părere avea despre vremurile de slăbire a râvnei duhovnicești pe care le trăim, în comparație cu viața dusă de părinții din vechime?

Ne povestea uneori de râvna părinților de dinainte, de viața lor mai aspră și de evlavia lor. Accentua și că a fost mai multă sărăcie, mai multe încercări cum a fost foametea și vedea că slăbește tot mai mult râvna, evlavia, prezența la biserică, grija pentru canonul și pravila monahală.

Ne spunea să fim atenți că toate lucrurile acestea vor avea consecințe. Că dacă le vom lăsa tot mai mult, fiind în putere să le facem, atunci vor veni necazuri și asupra noastră, și în lume. Pentru că monahul dacă nu se roagă nici pentru el, dar nici pentru lume, atunci cu atât mai mult, vor veni fel de fel de necazuri.

Darul Părintelui Simeon

Ce a însemnat Părintele Simeon, pentru viața monahală de la Sihăstria comparativ cu ceilalți părinți mari pe care i-a avut mănăstirea? 

Chiar mă uitam nu demult în trapeză, unde avem fotografiile multor părinți din Sihăstria, socotiți de noi mai importanți, chiar dacă nu au adormit toți la Sihăstria, cum a fost părintele Iachint Unciuleac care a ajuns la Putna sau alții care au ajuns la Athos. Sunt puși acolo cu toții și acum s-a adăugat și chipul Părintelui Simeon.

Fiecare a avut viața lui diferită de a celorlalți. Fiecare e o floare duhovnicească. Cred că ceea ce a avut Părintele Simeon mai personal a fost darul acesta de a sluji în biserică, cele șapte laude, tainele și mai ales, Sf. Liturghie pe care o prețuia cel mai mult.

(Interviu realizat de monahia Gavriila, publicat în Revista Atitudini Nr. 82, dedicată Pr. Simeon Zaharia)