VIAȚA PR. SIMEON DE LA SIHĂSTRIA

Astăzi, la pomenirea de un an a Părintelui Simeon Zaharia, renumitul Duhovnic de la mănăstirea Sihăstria, vă oferim portretul biografic al părintelui, realizat de către maicile de la mănăstirea Paltin. Părintele Simeon a fost și unul dintre povățuitorii duhovnicești al mai multor maici din mănăstirea Paltin. Ne rugăm ca Părintele să mijlocească și acum pentru noi la Tronul cel ceresc! Veșnică să-i fie pomenirea! Să avem parte de rugăciunile sfinției sale! VIAȚA PR. SIMEON DE LA SIHĂSTRIA

IEROSCHIM. SIMEON ZAHARIA, CUVIOSUL RUGĂTOR DE LA MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA

Motto: „Cu rugăciunea ținem legătura cu Dumnezeu și El poartă grijă de toate. Rugăciunea trebuie să fie oricând și oriunde”

PRIMII PAȘI PE CALEA VIEȚII MONAHALE

„Oamenii au altă vedere, dar Dumnezeu judecă drept și a dat fiecăruia ce a meritat”.
Fiecare despărțire vremelnică de părinții duhovnicești cu viață sfântă care ne-au călăuzit pașii pe calea mântuirii devine pentru noi, cei văduviți de prezența lor harismatică, o pricină binecuvântată de reîntâlnire cu locul și timpul în care aceștia au viețuit și s-au sfințit.
Nu demult, s-a mutat în odihna Părintelui ceresc, ieroschim. Simeon Zaharia așezat cu trupul în cimitirul cu sfinți cuvioși ai Mănăstirii Sihăstria Neamțului. Veche de 350 de ani și întemeiată pe rugăciunile și lacrimile a şap¬te ieroschimonahi bătrâni care s au adunat în „Poiana lui Atanasie” ca să ceară ocrotirea Maicii Domnului peste noua așezare monahală care urma să se ridice în vatra sihăstrească a Munților Neamțului, Mănăstirea Sihăstria a dat neamului românesc nenumărați călugări îmbunătățiți și preoți iubitori de nevoință.
Chipurile transfigurate de lumina harului dumnezeiesc ale părinților care au trăit mai aproape de vremurile noastre: Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan, Onufrie Frunză, Marcu Dumitrescu, Iacov Savin ș.a. au rămas vii și neșterse în inimile multora dintre închinătorii Sihăstriei, mănăstire care, în timp, a devenit o adevărată școală de trăire și viețuire călugărească. Părintele Simeon Zaharia a fost, poate, ultimul dintre părinții cu viață sfântă ai generației monahale de aur, pe care i-a avut Mănăstirea Sihăstria.

Originar din satul Muncel, com. Mogoșești-Siret de lângă Pașcani, a văzut lumina zilei pe 16 martie 1928, în familia cu cinci copii (patru băieți și o fată) a credincioșilor Iancu și Rozalia, primind la botez, numele de Ștefan. A făcut șapte clase primare, după care și-a satisfăcut serviciul militar, doi ani, la Craiova și Sibiu, lucrând mai apoi, la tunelul de aducțiune a apei de la Bicaz. La vârsta de 26 ani, pe 30 iunie 1954, a pășit pe poarta Mănăstirii Sihăstria, hotărât să renunțe definitiv la deșertăciunile lumii. A fost primit ca frate începător de către smeritul stareț, Ioil Gheorghiu, fiind rânduit să facă ascultare la cojocărie, brutărie și să urmeze cursurile școlii monahale care ființa în cadrul mănăstirii.

LA PICIOARELE LUI HRISTOS, SUB MANTIA PĂRINTELUI CLEOPA

Sufletul său sensibil și râvnitor pentru cele sfinte nu a scăpat privirii pătrunse de har a părintelui Ilie Cleopa, care îi va povățui, cu multă dragoste și grijă, primii pași pe drumul anevoios al vieții de mănăstire. Sub mantia lui, la 5 iunie 1955, fratele Ștefan va primi chipul îngeresc cu numele de Serapion și va făgădui în fața Sfântului Altar că se leapădă de toate poftele lumii, trăind în curăție, rugăciune și ascultare până la sfârșitul vieții sale. Dintre toate armele primite la taina călugăriei ca să lupte cu puterile nevăzute ale întunericului, o va alege pe cea a rugăciunii trăite în smerenie și simplitate.
Monahul este chemat să fie o candelă mereu aprinsă pe altarul rugăciunii pentru lume. Întreaga lui viață este o întărire a cuvintelor mărturisitoare ale Sfântului Ap. Pavel: „Noi nu am luat duhul lumii, ci duhul cel din Dumnezeu, ca să știm cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă”. Fiecare suspin al inimii sale pentru durerile lumii străpunge cerul pentru ca milostivirea Tatălui ceresc să aline sufletele rănite de păcat.

Părtaș iubirii răstignite a lui Hristos pentru lume, călugărul poartă în rugăciunea lui întreaga suferință a omului înstrăinat de harul lui Dumnezeu. Părintelui Simeon i-a fost dăruit să participe la durerea lumii prin lucrarea tainică a rugăciunii. Sufletul lui nobil și sensibil vibra la orice necaz și chin sufletesc al celor care cereau ajutorul în zbuciumul lor pe marea cea învolburată a încercărilor vieții.

PREOT SLUJITOR LA MĂNĂSTIREA PUTNA

„În prigoanele împotriva credinței, să nu cumva să ne lepădăm de Dumnezeu pentru nimic în lume!”.
Deprins din primii ani de mănăstire să-și predea și cugetul și inima povățuitorului duhovnicesc pe calea lepădării de sine, astfel încât să nu-și mai aparțină, iar duhul lui Hristos să încapă deplin în adâncul ființei sale, părintele Simeon a primit ca din mâna lui Dumnezeu, hotărârea de a fi mutat, la un an după călugărie, la Mănăstirea Putna, ca să revigoreze viața monahală de acolo, împreună cu alți 14 părinți din Sihăstria și cu încă șapte de la Mănăstirea Slatina, printre care și arhim. Cleopa Ilie. Dumnezeu îi va răsplăti ascultarea și mărinimia inimii, alegându-l să facă parte din ceata sfințiților slujitori de la altar.

Astfel, la 8 iulie 1956 va fi hirotonit diacon de către P.S. Teofil Herineanu al Romanului, la Secuieni, lângă Roman, iar la 22 iulie 1956, va primi harul preoției la Catedrala Episcopală din Roman, prin punerea mâinilor aceluiași episcop. La Mănăstirea Putna, prima ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, ridicată și ea pe locul unei vechi sihăstrii datată din sec. XIII-XIV, părintele Simeon a fost ecleziarh între anii 1956 și 1960, când în urma Decretului 410/1959 este nevoit să plece de la Putna și să lucreze până în luna iulie a anului 1963 ca muncitor la Sihăstria, îngrijind de vacile mănăstirii. Ierom. Grigorie de la Mănăstirea Sihăstria mărturisește că după ce a fost dat afară de la Putna, a venit la icoana Maicii Domnului din biserica Sihăstriei și s-a rugat îndelung, iar Maica Domnului i-a dat atunci un har aparte și l-a mângâiat în chip negrăit”.

ANII DE PRIGOANĂ

Anii de prigoană au întărit în sufletul părintelui Simeon, duhul smereniei pe care și l-a păstrat cu multă scumpătate și trezvie până la zenitul vieții. Odată cu împrăștierea norilor întunecați ai prigonirii de către comuniști a monahilor din locașurile lor de rugăciune, părintele Simeon va reveni la Mănăstirea Putna, reluându-și ascultările de preot slujitor, ecleziarh și duhovnic. Datorită blândeții și smereniei lui, la scaunul de spovedanie va odihni pe toți cei care își vor pleca genunchii sub epitrahilul său ca să capete iertare de păcate. Părintele Simeon nu era duhovnicul cuvintelor de folos. Era duhovnicul tăcut al rugăciunii care înțelegea să-ți ridice povara tulburărilor sufletești, suferind și pătimind cu tine.
Pătrunsese cu inima sensul povățuirilor Sfântului Ioan Sinaitul care constata: „Cârmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu și prin propriile osteneli o astfel de tărie duhovnicească, încât poate să izbăvească sufletul cuprins de orice beznă. Învățător adevărat este acela care, în mod nemijlocit, a primit de la Dumnezeu cartea duhovnicească a înțelepciunii, înscrisă în minte de degetul lui Dumnezeu, adică prin lucrarea iluminării și nu-i trebuie alte cărți… Este necuviincios pentru povățuitori să dea sfaturi copiate din operele altora”.
În slujirea sa de duhovnic, părintele Simeon a vorbit celorlalți prin exemplul vieții proprii. S-a jertfit cu timp și fără timp pentru tot sufletul care bătea la ușa chiliei sale, la orice oră din zi și din noapte, indiferent de starea trupească sau sufletească pe care o avea. Dar, dorul fierbinte al inimii sale a fost acela de a-și odihni cât mai mult sufletul în pacea rugăciunii.

ÎN CĂUTAREA ISIHIEI LA SF. MUNTE AL ATHONULUI

După ce, în anul 1977, va fi hirotesit protosinghel de către P.S. Adrian Hrițcu, va pleca să viețuiască în Grădina Maicii Domnului, dornic să înmulțească și mai mult talantul rugăciunii. Își va îndrepta pașii către schitul românesc Prodromu unde veniseră în același an, 1977, alți doi mari părinți duhovnicești sihăstreni, ieromonahii Petroniu Tănase și Iulian Lazăr, gata să ajute atât la restaurarea clădirilor ruinate ale schitului, cât și la revigorarea vieții duhovnicești de la Prodromu. Părintele Simeon va petrece aici, șapte ani de zile, străduindu-se în fiecare clipă să se jertfească și să slujească nevoilor schitului cu dragoste și râvnă.
Pentru toți viețuitorii de la Prodromu, anii în care au trudit la refacerea așezământului, au fost ani de grele încercări și lipsuri. Ca orice lucrător neobosit al rugăciunii, a trecut și prin stări de uscăciune duhovnicească, fără vreo mângâiere cerească, care însă, i-au probat răbdarea și credința.
După cei șapte ani petrecuți la Prodromu, au urmat alți opt ani de slujire preoțească la Schitul Lacu, în aceeași luptă neobosită cu slăbiciunile trupului și cu patimile sufletului, prin lucrarea ostenicioasă a rugăciunii neîncetate. Cu fiecare an petrecut în Grădina Maicii Domnului, se va simți tot mai dator să-și îndeplinească cu smerenie și cu trezvie obligațiile monahale și să înmulțească talanții primiți în dar, de la Vistierul bunătăților.

Va păzi cu strășnicie pravila zilnică, canonul, rugăciunea minții, fiind totodată nelipsit de la slujbele bisericii unde în nenumărate rânduri, era și preot slujitor și paracliser și cântăreț la strană. Mai târziu, avea să le povestească ucenicilor cum viețuia în Sf. Munte, tăinuindu-și cu multă dibăcie întreaga lucrare duhovnicească lăuntrică: ,,Eram singur acolo. Mai slujeam cu un părinte. Eu făceam și prescuri și lumânări, eu făceam mâncare, eu eram cu toate. Nu prea aveai timp de rugăciune. Mai mult, cu astea ale Martei eram”.

ÎNTÂLNIREA CU SF. PAISIE AGHIORITUL

„Să nu avem doar o credință de formă, ci una lucrătoare prin fapte, o credință care lucrează prin dragoste!”.
Odată cu prăbușirea regimului comunist din România, în sufletul părintelui Simeon se va înfiripa dorința de a se întoarce pe plaiurile moldovene, la Mănăstirea Sihăstria. Se va ruga îndelung ca Dumnezeu să-I descopere voia Lui și va merge să ceară sfat de la Sf. Paisie Aghioritul, așa cum ne mărturisește părintele Sofronie, ucenicul său de chilie de la Schitul Înălțarea Sfintei Cruci – Poiana lui Ioan. Cuvântul primit pe care l-a împlinit întocmai, a fost: „Du-te înapoi în țară, că ai să folosești pe mulți!”.

Astfel, în anul 1992, părintele Simeon revine la Sihăstria, devenind un far călăuzitor pentru toți viețuitorii mănăstirii și credincioșii însetați să-și adape sufletul din izvorul rugăciunii. Monahul M. de la Mănăstirea Sihăstria, fiu duhovnicesc al părintelui din anul 1994, își amintește că a ieșit din multe ispite grele doar cu ajutorul rugăciunilor bătrânului, care în astfel de situații „îți punea mâna pe cap, te binecuvânta, se ruga pentru tine, te învăța ce ai de făcut și scăpai repede. Dădea un har, o pornire. Când plecai de la spovedanie, erai alt om, nu cum ai venit. Nu căpătai doar iertarea păcatelor. Părintele te și insufla ca să pornești o viață nouă, cu mintea și inima la Dumnezeu. Avea lucrarea aceasta frumoasă de a fi cu Dumnezeu, de a încerca să fie cu El.

DUHOVNIC LA SIHĂSTRIA

În viața duhovnicească, punea accentul pe rugăciune, seriozitate, ascultare, pravilă la chilie, să nu te risipești. Era un părinte care pretindea. Dacă nu făceai ce spunea el, nu mai mergeai pe acolo. Părintele voia să vadă și că te îndrepți puțin, că este în tine o căutare. Era foarte atent în a căuta voia lui Dumnezeu în viața noastră. Nu era legist, iar când dădea un sfat, el avea mare putere. Lângă el, aveai siguranța mântuirii.

De la biserică, era nelipsit. La Utrenie, l-am văzut până la 90 și ceva de ani. Știa pe de rost Miezonoptica, psalmii Utreniei, cânta la strană. Părintele Simeon era un duhovnic dăruit de Dumnezeu și foarte nevoitor. Avea puterea să te ajute să faci binele. Nu au mulți puterea aceasta. El avea putere să-ți dea putere să mergi bine, să te îndrepți dacă voiai, bineînțeles.

Părintele Simeon și-a trăit călugăria frumos, nu și-a bătut joc de viața lui duhovnicească. Spunea de multe ori că trebuie să-ți cunoști măsura. Dacă întrebam: «Părinte, să merg acolo?», răspunsul era: «Mai gândește-te, mai roagă-te!». Și dialogul continua: «Eu nu știu cum e mai bine». «Dar, tu nu te cunoști pe tine însuți?». «Nu prea mă cunosc». «Păi, roagă-te!». Era profund, bătrânul și patriot în sensul acesta frumos pe care l-a lăsat neamului nostru ca să păzim credința ortodoxă. Cânta Trei culori, mai ales la bătrânețe. La înmormântarea lui, m-am mirat și eu că au venit câțiva credincioși cu patru steaguri mari, cu trei culori”.

ISCUSIT POVĂȚUITOR DUHOVNICESC

Deși, prefera să-ți dea răspunsul la frământările care te măcinau prin taina rugăciunii, ucenicii care i-au fost apropiați în anii de viețuire de la Mănăstirea Sihăstria au păstrat în inima lor, cuvintele de folos ale părintelui Simeon, ca pe niște mărgăritare de mult preț. Pentru părintele T. de la Mănăstirea Sihăstria care s-a spovedit la bătrânul Simeon din anul 1993, el a fost duhovnicul de jertfă care primea pe oricine îi bătea la ușa chiliei, la orice oră din zi sau din noapte:

„După prima spovedanie, când am ieșit de la el, eram ca un fulg. Nu mai atingeam pământul. Eu înaintam, dar parcă mergeam prin aer. Ne îndemna să le facem pe toate cu smerenie și să ne rugăm oriunde ne-am afla. Mă întreba de multe ori: «Te-ai mai rugat la ascultare?». «Părinte, îmi mai fuge mintea. Mă mai întreabă unul, altul și mă adun mai greu». «Da», zicea, «ai făcut argăție, n-ai făcut altceva». Mai zicea că doar până la troiță, mai mergea rugăciunea Doamne Iisuse. De la troiță încolo, mintea o lua razna. Avea o evlavie deosebită la Sf. Serafim de Sarov și la Sf. Simeon Stâlpnicul”.

MĂRTURII ALE SFINȚENIEI

Pentru ierom. Grigorie, părintele Simeon „a fost un mare pravilist, un om de rugăciune. N-a zidit biserici, n-a condus obști monahale, n-a ținut conferințe, n-a scris nici cărți. Doar s-a rugat. A fost foarte cumpătat în mâncare, băutură, somn. Nu l-am văzut niciodată râzând sau spunând o glumă. Când erau de citit mai multe canoane, îl întrebam pe părintele de la strană: «Părinte, mai citim și canonul ăsta la Pavecerniță?». Și el glumea: «Lasă, lasă că-l face părintele Simeon la chilie». Și până la 90 de ani, la Utrenie, când mai putea, citea sau cânta. Și când citeau părinții la Psaltire, ieșea afară și-și făcea canonul de închinăciuni… la 90 de ani”.

Potrivit mărturiei arhim. Arsenie Popa, starețul Mănăstirii Sihăstria, părintele Simeon cunoștea foarte bine amănuntele privitoare la gesturile liturgice ale preotului slujitor: „Ca ecleziarh, știa aceste detalii și de la Putna și de la P.S. Gherasim Cocoșel, un liturgist foarte bun, de ale cărui sfaturi a ținut cont în formarea sa. Știa când se ia felonul, de ce nu se ia felonul, când te întorci cu spatele spre Sf. Altar, cum să cădești, tot felul de amănunte pe care nu le găsești în cărțile de liturgică, dar care erau foarte logice”.

SMERENIA BĂTRÂNULUI

Fiu duhovnicesc al părinților Cleopa Ilie, Paisie Olaru și Ioanichie Bălan, părintele Simeon și-a crescut ucenicii în același duh de nevoință monahală și de jertfelnicie în care a fost format. Egumenul schitului Boureni, ierom. Proclu Găinuță își amintește: „Eram la început, la Boureni și părintele stareț de la Sihăstria îl trimitea pe părintele Simeon să ne ajute. Am slujit împreună. Lumea îl aprecia foarte mult. O viață de om, trăită în slujba lui Dumnezeu…

Îl știu din anul 1992 când am trecut printr-o perioadă în care mă luptam cu părintele stareț să nu fiu preot. Și îmi aduc aminte de un gest frumos pe care l-a făcut părintele Simeon. După ce am fost hirotonit preot, la două, trei zile, a venit la mine la chilie, mi-a adus o cutiuță cu tămâie, m-a felicitat și cumva era foarte suprins că am acceptat, pentru că trei ani de zile m-am împotrivit. După 71 de ani de nevoință, părintele Simeon nu era sigur că se mântuiește. Spunea adeseori: «Poate se va îndura Dumnezeu și de mine și mă va mântui», pentru că oricât ai fi de sfânt, nu poți să nu te cutremuri în ceasul morții”.

Pentru părintele Simeon, adevărata lucrare duhovnicească presupunea și grija de a nu răni cu nimic conștiința aproapelui. Părintele M. își amintește de unul dintre cuvintele care i s-au întipărit adânc pe înscrisul inimii: „«Călugărul care va sminti vreun mirean, nu va vedea fața lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru ei, pentru că ei nu se mai roagă! Nu mai au timp de rugăciune».

ASCEZA MONAHALĂ

Părintele Simeon citea regulat din Noul Testament și la 90 de ani, în picioare, nu așezat, din respect pentru carte. O săruta întâi, apoi citea două capitole din Evanghelii, unul din Epistole și două capitole din Vechiul Testament. Părintele citea. Citea de toate. Țin minte că prin 1995-1996, abia venit la mănăstire, m-am și mirat. Își cumpărase Dicționarul enciclopedic român, ca să fie informat. Nu era de acord la călugări cu internetul. Zicea că nu le este de folos pentru că îi distrage de la rugăciune.

Părintele era viu. Lucra, se ruga și era un om al datoriei în comparație cu noi, care suntem niște cerșetori, niște zarafi. Pentru el, totul era o datorie sfântă: datoria sfântă la pomenit, datoria sfântă la biserică, la Doamne Iisuse. Nu se gândea că face ceva mai mult sau mai bun ca altul care nu face. Așa cum spune și Hristos: «Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți că slugi netrebnice suntem, că ceea ce eram datori să facem, aceea am făcut». Și pentru datoria aceasta făcută cu smerenie, venea harul și-l umplea.

De multe ori, fratele Valentin care l-a îngrijit până în ultima clipă, venea și-mi spunea: «N-a mâncat nimic azi, bătrânul. Iar îl pierdem». Avea 95 de ani. Și îi spuneam: «Uită-te, măi, la ceas! Ce zi e azi? E miercuri? Ține post». Mă întâlneam a doua zi cu el: «Cum a fost?». «Ai avut dreptate. Seara a mâncat de toate».

Eram la spital cu el și acolo se dă gustare după vizită, pe la 8,30 dimineața: ceai, unt, marmeladă. Și îi ziceam: «Uite, părinte, vine gustarea să luăm medicamente». Și răspunsul era: «Măi, ce urât îmi este mie să mănânc dimineața! Nu pot să mănânc dimineața». Și apoi, începea să zâmbească. Deci, dacă îi dădeai să mănânce dimineața, era dezastru. Simțea că și-a ratat călugăria. Părintele era foarte atent. Vedea că dacă vorbești mult, e ca și cum ai desfrâna pentru că dai în urâciune. Ne îndemna să fim serioși în pocăință, în rugăciune, în smerenie, în dragoste, în răbdare”.

SCHIMNIC LA SCHITUL ÎNĂLȚAREA SF. CRUCI, POIANA LUI IOAN

În anul 1999, părintele Simeon se reîntoarce în Sf. Munte. Nădăjduia să-și găsească obștescul sfârșit în Grădina cu sfinți cuvioși și mucenici ai Athonului. Va fi tuns în schima mare, cu numele de Simeon, de către ieroschim. Dionisie Ignat de la Schitul Colciu, în luna octombrie a anului 2000 și va reveni în țară, rămânând să pustnicească un an de zile prin ținutul Sucevei, după care se va întoarce la chilia sa din Sihăstria.
Aici, își va continua nevoințele până în anul 2010, când va primi binecuvântarea de a se retrage pentru mai multă liniște la Schitul Înălțarea Sfintei Cruci – Poiana lui Ioan, dependent de Mănăstirea Sihăstria.

MĂRTURIA PĂRINTELUI VASIAN

Despre anii petrecuți în tihna schitului străjuit de o slabă de munți, ne istorisește părintele egumen, ierom.Vasian Manea: „În 2009 s-a sfințit locul aici, la Poiana lui Ioan. Părintele Simeon a participat și el al sfințire, dar nu am știut nimic că vrea să rămână aici. Părintele mai venea la schit vinerea, după ce spovedea părinții de la Mănăstirea Sihăstria și mă ajuta la slujbe, pentru că eram singur aici, ca preot slujitor. Și duminică seara pleca înapoi la Sihăstria. Așa a fost cam un an de zile.

Bătrânul mă tot încerca, să vadă dacă suntem compatibili. Eu făceam Sfânta Liturghie zilnic, iar el nu putea fără Sfânta Liturghie și cele șapte laude. După un an de zile, după ce ne-a încercat în fel și chip, a zis: «Am vorbit cu părintele stareț, Victorin Oanele, și cu binecuvântarea lui, vin aici, la schit ca să te ajut la slujbe. Și din octombrie 2010 până în iulie 2020, a rămas cu noi. Părintele punea foarte mult accent pe slujbe, să fim prezenți la slujbe. Dacă nu slujea, era la strană, ba citea, ba cântăreț, ba cu spovedania.

Deci, tot timpul avea programul foarte încărcat. Când avea când și când timp liber, mai lua bastonul și mergea pe la stână, se mai plimba prin pădure. Zicea: «Măi, părinte, ce e aici, e un colț de rai! Uite, ia-ți metaniile, mai mergi în pădure, te mai rogi acolo. Știu că sunt ispite, nu e ușor să fii și preot slujitor, să fii și aici la liniște, dar cu ajutorul lui Dumnezeu mai mergi în pădure, te mai liniștești». A fost pentru noi și tată și mamă. Nu știu dacă o să mai aflăm acum în vremurile acestea, așa un duhovnic!”.

DELICATEȚEA ȘI NOBLEȚEA PĂRINTELUI SIMEON

Pentru părintele Vasian, bătrânul Simeon a fost un model de acrivie în slujire: „Era pildă vie, era exemplu și la strană, era primul la biserică. Parcă era o întrecere la Utrenie cu Părintele Simeon. Aveam chilie unul lângă altul și Bătrânul era înaintea mea la Utrenie. Uneori mai întârziam și eu. Sau la Proscomidie, dimineața am întârziat de câteva ori și mi-a atras atenția. Și până nu era Proscomidia gata, nu pomenea pomelnicele. Era om al bisericii și om de Liturghie. Așa a prins la părinții bătrâni, la Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa care i-a fost duhovnic și naș la călugărie.
Ca duhovnic nu era aspru, în schimb, la biserică trebuia să fii. Era foarte exigent la slujbe, să nu vorbim la strană. Țin minte că un părinte a intrat în biserică și a trântit ușile: «Ei, vezi părinte, trebuie să ai finețea asta când calci în biserică să nu faci zgomot, gălăgie, să nu tulburi slujba». Era foarte atent la lucrurile acestea mărunte. Chiar când tușeai, strănutai, să nu tulburi slujba, să fim cu băgare de seamă în toate lucrurile acestea.
Sau țin minte că eram odată la strană și s-a început alt glas decât cel care era, dar Bătrânul: «Nu, nu e ăsta glasul!», și a început el din Sfântul Altar glasul care trebuia. Deci, știa tipic, tot tipicul pe de rost, la virgulă îl știa. Alteori s-a greșit voscreasna și el: ,,Nu, nu vezi că nu e asta?”.

Un părinte de aici din schit nu prea era atent la strană, mai făcea greșeli. Și după slujbă, i-a atras atenție: «Părinte, vezi că ai greșit acolo. Nu e bine! Blestemat e cel care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă. Ai grijă! Suntem în casa lui Dumnezeu, trebuie să avem grijă cum citim, cum ne purtăm, toate cu cuviință». Chiar un frate, la Imnul Maicii Domnului, la Utrenie, stătea în strană și imediat l-a atins: ,,Hei, frate, scoală-te nu sta așa! Uite, e Imnul Maicii Domnului”. Și Părintele a stat drept la slujbe, până nu a mai putut sta în picioare”.

DRAGOSTEA FAȚĂ DE SĂRACI

Părintele Vasian nu poate uita nici faptele de milostenie ale părintelui Simeon, care împărțea tot ce primea săracilor ce se osteneau să ajungă până la ușa chiliei sale: „Era foarte milostiv Bătrânul. La ușa lui, erau permanent țigani, oameni nevoiași pe care îi ajuta, mai în ascuns sau când nu putea, o făcea mai la vedere. Tot ce primea, dădea.

Odată ne-am trezit cu Bătrânul în biserică. Era iarnă, frig afară, era cu ciorapi de lână în picioare și cu sandale. «Da’ ce faceți, Părinte? În sandale, pe vremea asta?». «Eh, bre…». Nu a vrut să zică la început. «Ce o să zică lumea, că vă ținem așa, fără bocanci?». «Ce să fac? A venit la mine un cerșetor și săracul era cu pantofii rupți. Când l-am văzut așa, i-am dat bocancii mei. Mi-a fost milă de el. A venit săracul ud la picioare, cu pantofi ăia rupți. M-am gândit că se îmbolnăvește».
Pentru părintele Sofronie de la același schit, bătrânul Simeon a fost mai cu seamă chipul curăției sufletești și al nobleței duhovnicești: „Era un om lin. Niciodată nu voia să deranjeze. Și mai era ca un copil. Nu spune Mântuitorul: « Dacă nu veți fi ca pruncii, nu veți moșteni Împărăția Cerurilor?». Îl vedeai tot timpul luminos, niciodată încrâncenat. Dacă simțea că e nevoie să fie îndreptat ceva, lua o atitudine delicată, dar categorică. Se ruga mult și era foarte interiorizat”.

RĂBDĂTOR ÎN ÎNCERCĂRILE BOLII

Va trece prin anii grei de boală înarmat cu aceeași pavază puternică a rugăciunii: „«M-am rugat să-mi dea Dumnezeu ce știe El ca boală, ca încercare, dar să-mi dea și răbdare, ca să nu mă duc în iad, să fiu cu El». Nu se văita pentru că el ceruse să sufere aici ca să-și ispășească păcatele”, ne mărturisește părintele M.
Când puterile trupești i-au slăbit cu totul, părintele Simeon s-a întors la Mănăstirea Sihăstria. Arhim. Arsenie Popa, care i-a fost duhovnic își amintește: „Tot timpul se gândea la mântuire. Și când era slăbit, și nu mai putea face fizic, nimic, se smerea, se necăjea și spunea: «Sunt foarte mâhnit că am devenit neputincios. Nu mai pot face nimic».

Eu îi ziceam ceea ce, sigur, că știa și el teoretic, că Dumnezeu nu cere de la cineva care nu mai poate, că boala și neputința sunt socotite de Dumnezeu, tot ca o nevoință, ca un canon și că dacă le rabdă pe acestea, se mântuiește. El nu zicea nimic. Încercam să-l mângâi cumva, că dacă rabdă toate acestea se va mântui. În ultimii ani ai vieții, de multe ori, repeta aceste cuvinte: «Atâta mai doresc, milă și iertare de la Dumnezeu, milă și iertare!». Nu socotea că a avut nu știu ce viață monahală sau că a făcut nu știu ce nevoință. A fost un om foarte corect, din punctul acesta de vedere”.
Ultimii trei ani de zile din viață a fost îngrijit cu multă dăruire de fratele Valentin.

PLECAREA LA DOMNUL

Suferința bolii i-a limpezit și mai mult ochii sufletului. Umbrit de har, părintelui Simeon îi va fi dat să-și cunoască dinainte ceasul despărțirii de cele pământești și să-și vadă înmormântarea, așa cum ne-a destăinuit părintele Grigorie: „Și-a cunoscut sfârșitul. Cu două luni înainte, i-a spus fratelui Valentin: «Hai să-ți arăt cum o să fie la înmormântarea mea!». Se uita așa în chilie undeva departe și povestea: «Ce zi frumoasă o să am la înmormântare! Să vezi ce mulți preoți or să fie! O să am și episcopi și-o să fie plin plin de oameni». Și cu multă bucurie spunea aceasta. Așa a fost. A trăit cuvios, a adormit cuvios. Noaptea aceea a plouat, toată noaptea a plouat, și dimineață s-a făcut senin, un soare, un puhoi de lume… Am avut 50 de preoți și doi ierarhi”.
La o zi după prăznuirea Sfântului Simeon Stâlpnicul, pe 2 septembrie a.c., sufletul înmiresmat de har al părintelui Simeon Zaharia, desprins din legăturile trupului de humă, a fost chemat să se înfățișeze la tronul Dreptului Judecător. În cele patru zile care s-au scurs de la adormirea sa până la înmormântare, trupul lui a rămas moale și cald, ca o vădită încredințare a învierii.

La prohodirea lui, s-au rugat Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei și P.S. Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, dimpreună cu preoți și credincioși veniți din toate colțurile țării. După plecarea la Domnul a părintelui Simeon Zaharia, monahismul românesc a rămas văduvit de un trăitor al poruncilor lui Hristos, dar a câștigat în cer un neobosit mijlocitor, de ale cărui părintești rugăciuni și ajutor, nădăjduim să ne învrednicim cu toții, până ce vom ajunge la Învierea cea de obște .

(Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 82)