SF. IOAN IACOB: IORDANUL A FOST PENTRU MINE RAI PĂMÂNTESC

Sf. Ioan Iacob și frumusețea Iordanului

Într-o scrisoare adresată Patriarhului României Nicodim, se păstrează gândurile de mulțumire ale Sf. Ioan pentru darul de a fi fost hirotonit: „Subsemnatul ieromonah Ioan Iacob, învrednicindu-mă a fi hirotonit diacon și ieromonah aici, lângă lespedea Sfântului Mormânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îmi îndrept gândul cu adâncă smerenie către IPS Voastră, care ați binevoit a aproba și interveni la Sfânta Patriarhie a Ierusalimului pentru hirotonia mea, rugându-Vă să binevoiți a primi cele mai respectuoase mulțumiri. Cu inima plină de adâncă recunoștință către IPS Voastră, rog pe Bunul Dumnezeu să vă păzească deplin sănătos întru îndelungate zile spre propășirea Sfintei și dreptmăritoarei Biserici a României” (Arhiva Cabinetului patriarhal, dosar 1/1947, f. 23).

Însoțit de părintele Ioanichie, ajunge la Iordan unde preia povara egumeniei Schitului Românesc. „Suntem în luna decembrie 1948, când războiul dintre evrei și arabi este în toi.

La Schitul de la Iordan s-a revărsat atât Iordanul, cât și pârâul ce trece pe lângă Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul și toată grădina este înnămolită cu pământ și nisip. Casa de locuit este alcătuită numai din două odăi mici și pline de nămol. Biserica este acoperită cu țigle sparte și înlăuntrul ei plouă, iar printre pietrele pardoselii crește iarba. S-a făcut o sobă din trei butoaie cu pământ deasupra și care servește și de pat. Un frate român din Ierihon (fratele Constantin) aduce pâine din porția lui și a făcut o căsuță din lemnele ce s-au găsit în grădina Schitului, săvârșind lucrul fără plată” (Schim. Ioanichie). În ciuda condițiilor vitrege de trai, prin osârdia celor doi nevoitori viața liturgică a Schitului este neîntreruptă.

Nevoințele de lângă Iordan

De la IPS Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, trăitor la Locurile Sfinte în perioada slujirii Sf. Ioan Iacob la Iordan (1947-1952), ne-a rămas următoarea consemnare. „În acest loc, în care s-a simțit mai acasă, unde sufletul său de poet se îndulcea nu numai de frumusețea naturii, de ciripitul păsărilor, de amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci și de mireasma limbii strămoșești, virtuțile Cuviosului Ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare.

El devenise duhovnicul multor călugări din părțile acelea, români, dar și greci. Mulți pelerini români sau de alt neam, poposind la Schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic și primeau Sfânta Împărtășanie din sfințitele sale mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat și îmbelșugat, cu respectarea Tainei Spovedaniei, curgeau cuvinte de mângâiere și întărire duhovnicească. Ostenea zi și noapte, împlinindu-și cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos.

Săvârșea cu multă evlavie sfintele slujbe, stătea de vorbă cu frații călugări sau cu credincioșii ce treceau pe acolo, lucra în grădină, alteori scria. Noaptea se retrăgea în tufișurile de pe malul Iordanului, rugându-se până către ziuă. Uneori mergea timp de mai multe zile în deșertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârșit, în rugăciuni și metanii.

În timpul liber, cuviosul scria versuri. Se pare că aici, lângă Iordan, talentul său poetic a rodit pe deplin. Îl inspirau deopotrivă curgerea Iordanului, exuberanța naturii înverzite în lunile primăverii, sfintele amintiri ale trecutului, rugăciunile și cântările în limba strămoșească”.

Raiul pământesc de la Iordan

Dovada agonisirii dragostei lui Hristos în aceste locuri o aflăm în rândurile scrise de Sf. Ioan în acea perioadă. „Iordanul a fost pentru mine ca un rai pământesc, bogat atât în daruri duhovnicești, cât și în cele firești. Aproape în fiecare seară stăteam până târziu sub chiparoșii de la schit, admirând frumusețile naturii, în liniștea fermecătoare a unui colț al grădinii din preajma bisericii, adâncindu-mă în cugetări. Firea mea visătoare nu se mai sătura de acele frumuseți ale acestui colț blagoslovit de Dumnezeu”.

Când boala de rinichi îl va țintui pe patul spitalului „Augusta Victoria” de pe Muntele Măslinilor, tânjind după liniștea oazei românești de la Iordan, avea să se destăinuie într-o poezie.

„Mă uit adeseori în zare/ Din munte sus, de la spital,/ Să văd lucind un colț de mare/ Și niște arbori mai la deal./

La vale unde albăstrește/ Se scurge apa din Iordan,/ Iar unde lunca se zărește/ În schitul Sfântului Ioan/…

O, leagăn sfânt de mângâiere/ Al sufletului meu pribeag!/ Privind, mai uit a mea durere,/ Că tare ne erai tu drag./ Ascuns în mijlocul pustiei,/

Pe malul sfântului Iordan,/ Acest lăcaș al României/ Ne-a fost la toți ca un liman./

Iar noi, străini în dezbinare/ Ca oile fără cioban,/ Mai dobândeam o alinare/ La Schitul Sfântului Ioan./

În limba noastră românească/ Puteam aici a ne ruga/…

Comoară sfântă, neînțeleasă/ Și, raiule duhovnicesc,/ Tu ții ascunse multe taine/ De-ale sufletului românesc”.

Visul curmat de la Iordan

Așa cum calea creștinului spre a-L cunoaște pe Dumnezeu trece nu prin cărți, ci prin credința în cuvântul lui Hristos, credință care ne pogoară mintea într-o inimă cuprinsă de flacăra iubirii pentru Hristos, tot astfel și Sf. Ioan va trece prin greutatea suferințelor fără de care înălțarea la cer este cu neputință.

Una din pietrele de încercare care îi vor curma petrecerea pe meleagurile binecuvântate ale Iordanului, va fi vizita arhim. Victorin care, însoțit de un american înstărit și de șoferul acestuia musulman, se oprește să se închine și să mănânce la Schit.

Refuzul Sf. Ioan de a sta la masă cu un necredincios stârnește indignarea superiorului român de la Locurile Sfinte care dispune schimbarea Sf. Ioan din egumenie.

(Extras din Portretul realizat în Revista Atitudini Nr. 43)