Radu Gyr și Rondelul sfințeniei | Monahia Parascheva

Rondelurile lui Radu Gyr și actul creator

Adept al „dulcelui stil clasic”, în ultima perioadă a creației sale, care este și perioada deplinei maturități artistice, Radu Gyr abordează genul poeziei cu formă fixă, în speță, rondelul și sonetul, creații în care echilibrul formei întâlnește sublimul ideatic al unei concepții artistice elevate despre condiția artistului și a poeziei sale.

Rondelurile lui Radu Gyr reprezintă tot atâtea ipostaze ale artistului surprins în actul său creator. Ele sunt un imn subtil adus poeziei și apostolului ei, poetul. Nu întâmplător rondelul, care deschide întregul ciclu, este o meditație scurtă și profundă pe tema inspirației divine.

Există o unitate interioară și o progresie a întregii tematici a rondelurilor. De la problema inspirației divine și până la dezamăgirea ghitarei sparte și a aripilor frânte, (Rondelul aripilor frânte, Rondelul ghitarei sparte) poezia parcurge etape desăvârșitoare ale eului liric: poezia ca joc, ca pendulare între geamăt și cânt, blestem și venerare, zbor frânt și speranță, mundan și ideal, sacru și profan… Toate schițează miile de fațete ale artistului-poet, creator, demiurg, meșter zidar, meșter iconar, potcovar, saltimbanc.

Rondelul unui potcovar

Impresionant este Rondelul unui potcovar, în care poetul ne apare potcovind pegași înaripați după ce „mârțoagele” au primit transfigurarea poeziei, prezentând aceeași dialectică între mundan și ideal.

„Biet și netrebnic potcovar/ mai potcovesc și eu mârțoage/ și la copitele oloage/ le bat potcoave de cleștar.//

Dar când le-nham și eu la droage/ văd aripi mari că le răsar/ Biet și netrebnic potcovar /mai potcovesc și eu mârțoage”.

Poezia transfigurează totul, ea știe să pună aură de sfințenie acolo unde spiritele brute nu văd decât josnicie, noroi și condamnare.

Rondelul unui iconar

Așa este Rondelul unui iconar: „Era-n Bizanț un biet zugrav/ monah robit de-o curtezană/ și-a zugrăvit-o lângă strană/ cu ochi adânci și chip suav.// (…) Dar anii au stins  orice prihană/ Și-au pus modelului scârnav, pe zid, lumină de icoană”.

Asemeni pictorului El Greco, monahul-artist din Bizanț, pictează oameni simpli dematerializați și transfigurați în lumina sfințitoare. Îi vede pe toți sfinți. E ceea ce poate face numai arta: transfigurează modelul și îl compară cu modelul-arhetip, redându-i prospețimea culorilor icoanei ideale.

Arta recuperează acest model ideal, așa cum Iisus Însuși a recuperat mulțime de icoane pierdute, transfigurându-le în lumina Învierii Sale. Iconarul bizantin este un chip al lui Hristos Însuși, Artistul fără seamăn al sufletului-curtezană. „Îl despuiară de sutană/ Și-l biciuiră pe mârșav/  Era-n Bizanț un biet zugrav/ monah robit de-o curtezană”.

„Răstignim în zid vecia”

În Rondelul unei ctitorii poetul-artist, poetul creator apare în ipostaza unui Meșter Manole, osândit să-și rezidească mereu ctitoria din cenușa lacrimilor sale: „I-am uns cu lacrimi temelia/I-am dat surâs de curcubeu”.

Alteori poezia, actul creației, e sânge din sângele lui Dumnezeu, împărtășire tainică din Răstignirea-Creație: „Ba, uneori, muiem mistria/ și-n sângele lui Dumnezeu/ și răstignim în zid vecia”, frumoasă alegorie a creației-jertfă, care, răstignită, înfruntă veacurile, temă recurentă în mai multe rondeluri.

Rondelul unui rondel este un fel de crez artistic despre inspirația poetică. Poezia este inspirație divină. Cel ce scrie rondelul are nevoie de raza de lumină a inspirației dumnezeiești, de șoapta îngerului, iar din partea artistului e nevoie de „un strop de sânge stins pe-o frază”.

Inspirația în actul artistic

O frumoasă replică dată lui Paul Valéry pentru care poezia era 1% inspirație și 99% transpirație. La Radu Gyr, inspirația, care este raza sau șoapta îngerului, deține rolul principal, iar cât despre transpirație, aceasta nu are nici o valoare, dacă nu e o transpirație de sânge, ca aceea a Mântuitorului rugându-Se în Grădina Ghetsimani. „Un strop de sânge stins pe-o frază” înseamnă suferință, jertfă, experiența dusă până la extrem a harului, precum și experiența unei vieți chinuite din care țâșnește în azur rondelul, cuvântul pur, cuvântul desăvârșit în forma lui fixă.

Astfel, la Radu Gyr, travaliul poetic nu este un simplu exercițiu de virtuozitate artistică, ci se identifică cu jertfa creatoare. Iar ultima strofă din poem sugerează ideea că rondelul e viața noastră însăși pe care ne-o meșterim după puțina noastră pricepere. Iar dacă rondelul-viață nu e gata pe la amiază, adică pe la chindii, la vremea morții, artistul se roagă lui Dumnezeu să-i arunce inelul risipitorului.

„Iar de nu-i gata spre amiază,/ aruncă-i, Doamne, și-un inel/ din mâna Ta ce scânteiază”.

Prin urmare, pentru mântuirea sufletului, pentru reușita rondelului, pentru desăvârșirea noastră[1], nu avem nevoie de multe lucruri care nouă ni se par de ultimă importanță, ci avem nevoie numai de raza milei dumnezeiești și a harului : „Nu pană-i trebuie, ci rază/ Cui meșterește un rondel”.

Rondel pentru François Villon

O altă ipostază interesantă a artistului poet o avem în Rondel pentru François Villon. Licența poetică a morții prin spânzurare a lui François Villon[2], „tâlharul ceresc”, cum îl numește Radu Gyr, se justifică prin faptul că autorul rondelului s-a inspirat probabil din Catrenul și Epitaful în formă de baladă al lui François Villon… Dar mai ales prin faptul că permitea substituirea sau suprapunerea celor două personalități poetice.

Radu Gyr se identifică prin suferința, care este marea înălțime, cu sublimul boem al poeziei medievale franceze, identificare ce devine emblematică pentru Radu Gyr. „Dar cum stai sus peste prostime, / pari spânzurat c-un sfânt piron/ de toate stelele sublime…/ Te-au pus la mare înălțime/ François Villon, François Villon”.

Nu lipsesc din aceste Rondeluri, sublime în simplitatea lor, imaginile de o gingășie fără seamă, de o delicatețe extremă, mod de manifestare a divinului într-o lume absurdă, brutală de o violență de nedescris.

Expresia libertății

Încheiem micul nostru periplu prin Rondelurile lui Radu Gyr, cu imaginea luminoasă, expresie a libertății absolute, din Rondelul unei ramuri de cais, în care delicatețea și frumusețea, în contrast cu beznele acestei lumi osândite, marchează izbânda plină de speranță a Celui ce a mântuit lumea.

„Ești ramura mea de cais/ La geam luminându-mi întruna/ Ești creanga ce-o leagănă luna/ Și-adânc mi-o cutremură-n vis.// Mi-ești azima, vinul și struna/ cu taină de cântec nescris/ Ești ramura mea de cais, / la geam luminându-mi întruna //. Și dacă mă frânge furtuna/ și cad ca un vultur ucis,/ cu sânge mânjind mătrăguna,/ la geam luminându-mi întruna,/ ești ramura mea de cais //.

             (Material realizat de Monahia P.)

[1] Rondelul este o poezie cu formă fixă, care aici simbolizează desăvârșirea.

[2] François Villon (1431-1463 ?), vestitul poet medieval francez, nu a murit spânzurat. A avut parte de un proces prin care a fost condamnat la moarte prin spânzurare, dar i-a fost comutată pedeapsa pe 5 ianuarie 1463. A avut o viață foarte zbuciumată, boemă, de multe ori intrând în conflict cu legea. Vestitul lui Catren a fost scris cu ocazia condamnării lui la moarte „pendu et étranglé” : „Eu sunt François ăsta-i cusurul/ de la Paris mai dimprejurul/ De-acum va ști, legat cu șnurul,/ Grumazul meu cât trage curul”.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 58)