VIRGIL MAXIM | MOMENTE DE REZISTENȚĂ ANTICOMUNISTĂ

De la 20 de ani, 22 de ani de pătimiri în temnițe

Vârsta de 20 de ani o împlineşte în închisoare cu intuiţia harică asupra suferinţelor curăţitoare care-l aşteaptă: „Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei câte o «o creangă de aur», pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el” . Urmează 22 de ani de suferinţă, în ecuaţia timpului a cărui necunoscută se va dezlega anevoios, odată cu decretul din 1964.

„Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un duhovnic căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea voii lui Dumnezeu? (…) Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti”. (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, Bucureşti, 2002)

Credința și dragostea dintre deținuți

Odată cu dispoziţia ministerială ca închisorile să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, venită în iarna anului 1945, deţinuţii politici din penitenciarul Aiud încep în primăvara anului 1946 ieşirile în coloniile de muncă de pe dealurile dinspre Blaj şi aproape de Teiuş. Viaţa în colonii aminteşte de comunităţile creştine din timpurile primare. „Toate le aveam de obşte.(…) Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa coloniei se transforma în viaţă de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti”.

„Am cerut ajutorul lui Dumnezeu să trăiesc câteva clipe în acea predare totală în rugăciune. După un număr de invocaţii a Numelui Mântuitorului, în ritmul respiraţiei, am pierdut noţiunea timpului. Liniştea deveni apăsătoare şi ameninţătoare; nu mai ştiam de cât timp şi unde mă aflu (…) Dumnezeu m-a ajutat să înţeleg că orice experienţă duhovnicească de acest nivel se face cu descoperirea gândului faţă de duhovnic”.

„Trupul îmi era legat, duhul însă nu”

Virgil Maxim găseşte resursele sufleteşti ca să evadeze din iadul „reeducării” prin recursul la rugăciune: „În această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconştientă şi mă supuneam fără rezervă comenzilor. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

Străin de frică sau de deznădejde, Maxim se identifică cu suferinţa fiecărui muribund. „Mulţi oameni mi-au murit pe braţe la Văcăreşti. (…) În fiecare dintre cei ce pleacă, mă văd pe mine. Îngropându-l, mă îngrop cu el. Intrând cu el în groapa morţii, el în chip real, cu trupul, eu în chip figurat, duc pentru el şi pentru mine rugăciunea înaintea Judecătorului, cerşind mila pentru îndreptăţirea existenţei lui şi a mea în eternitate în vederea îndumnezeirii” .

„Regimul în zarcă în ultimii doi ani, 1962-1964, a fost draconic. Iarna nu exista încălzire, îmbrăcămintea era sumară. (…) Singura poziţie admisă în afară de statul în picioare, era şezutul pe marginea patului cu mâinile pe genunchi. Oamenii se prăbuşeau rând pe rând…”
„În iarna 1963-1964 de la 1 decembrie până la 1 martie am fost ţinut într-una din celulele reci. Nu pot da o explicaţie cum a fost posibil să rezist în starea de slăbiciune în care mă aflam. (…) Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghi” .

Rezistența anticomunistă după eliberare. Nu i se acceptă intrarea în mănăstire

Se ştie că V. Maxim a dorit foarte mult să intre ca monah în mănăstire, dar Securitatea nu i-a permis aceasta. Jinduind să-şi împlinească menirea de dascăl, acceptă propunerea de a intra ca suplinitor pe catedra de limbă franceză a şcolii din Sălciile. Acceptă postul doar cu condiţia de a fi lăsat să-şi urmeze glasul propriei conştiinţe în educarea elevilor şi fără ocolişuri îşi mărturiseşte autorităţilor vremii, principiile creştineşti în care crede:

„Domnule inspector, am accentuat pe domnule, nu vă supăraţi, nu pot accepta numirea. Am făcut şcoală creştină. Dumneavoastră, respectiv regimul actual, faceţi învăţământ ateu. Eu nu pot servi acest regim”. „Nu, tovarăşe! Dumneata nu faci educaţie, numai instruire. Predai lecţiile după manual şi atâta tot. Nu-ţi face probleme! Fii realist, tovarăşe!” „Domnule inspector, tocmai pentru că sunt realist, nu pot accepta. Nu se poate despărţi instrucţia de educaţie! Eu nu pot forma roboţi!”.

Când vom scăpa de comunism?

Sufletul lui poartă în adâncuri reflexiile harului dumnezeiesc răsfrânt în matricea unui vizionarism profund creştin: „Ce crezi, domnule Maxim, mai scăpăm noi de comunişti?” „Nu aşa repede, dar scăpăm!” „De ce spuneţi, nu aşa repede?” „Pentru că orice lucrare pământească are, în planul lui Dumnezeu, un termen. Până nu i-o veni termenul, nu se sfârşeşte!”.

„Şi când crezi dumneata că-i va veni termenul?” „Când lumea se va convinge de minciuna cu care e hrănită şi nu-i va mai fi frică să spună adevărul!”

Maica Domnului îi vestește în vedenie moartea soției

Îmbolnăvirea soţiei este pentru Virgil Maxim un alt moment de cumpănă, dar şi de har mângâietor, după cum el însuşi mărturiseşte: „Cu o săptămână înaintea morţii soţiei mele am avut un vis. Mă aflam în rugăciune şi o rugam pe Maica Domnului să poarte grijă de sufletul soţiei mele, aflată în suferinţă şi să-i facă parte de mila Fiului Său. Maica Domnului, cu Acoperământul ei împărătesc şi plutind în lumină dulce, blândă la chip, dar foarte serioasă, mi-a răspuns: «O voi lua în grija mea. Nu acum, ci puţin mai târziu». M-am trezit şi nu ştiam cum să înţeleg cuvintele”.

Desluşirea visului vine de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, la 1 octombrie 1992, când soţia lui trece la cele veşnice. În slovă de aur, în slovă de foc prind contur, încetul cu  încetul memoriile şi poemele lui Virgil Maxim spre zidirea sufletească a celor ce se vor împărtăşi de ele.

Cheia biruinței în suferință

„A accepta şi a te bucura în suferinţă însemnează a iubi şi a ierta pe cei ce, oferindu-ţi cununa de spini, te încununează cu lumina binecuvântării cereşti, adăugându-te ca parte conştientă la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu. Fără această acceptare conştientă a suferinţei în viaţa aceasta, în numele lui Hristos, intrarea în Viaţa-Veşnică nu este posibilă.

Fiindcă neacceptarea conştientă a suferinţei însemnează protest sau revoltă împotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Să, caută intrarea ta în raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tată la fiu, şi nu de la Tiran la rob sau de la Stăpân la slugă”.

Pe 19 martie 1997 se descătuşează din legăturile trupului trecător şi îşi ia zborul către cămara Mirelui ceresc… „Ah, Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilor / Îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin / Aştept Învierea, aştept Arhanghelul zorilor / În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

(Selecții extrase din Revista Atitudini Nr. 33)