OARE SUNTEM SMERIȚI? SF. CONSTANTIN SÂRBU

Cuprinde picioarele celuilalt cu inima ta!

De multe ori Iisus privea în sus spre ucenicii Săi. Prima dată o făcuse îndată după ce i-a ales. Dar acum privea la ei și mai de jos. Ca să ștergi picioarele cuiva cu un ștergar cu care ești încins, trebuie să te apleci până la pământ. Mântuitorul îngenunchea înaintea fiecăruia din ei, când îi spăla. Dar când îi ștergea, a trebuit să se aplece și mai mult.

Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poți spăla cu adevărat trebuie să te cobori până la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea în care să poți cuprinde picioarele la inima ta, ca într-o îmbrățișare plină de dragoste pentru curățirea lui.

Cine nu poate iubi atât de mult și nu se poate apropia atât de dulce, nu va putea spăla și curăți niciodată în chip mântuitor pe nimeni. Dar când ștergi întinăciunea cuiva, când vrei să-i acoperi păcatul, să-i îndepărtezi nelegiuirea făcută. Când vrei să-l ierți și să-l înfățișezi neprihănit, atunci trebuie să te apleci și mai mult.

Cu cât vrei să îmbraci pe altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine

Trebuie să te smerești și mai mult, atât de mult încât să te anulezi pe tine pentru el, să te uiți pe tine și să calci pe tine, pentru a-l înălța pe el. Acesta este cel mai dumnezeiesc lucru și cel mai greu cu putință pentru oameni.

Cu cât pui pe altul mai presus de tine, cu atât trebuie să primești a te așeza mai întâi pe tine mai prejos. Cu cât vrei să îmbraci pe altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine. Cu cât vrei să faci altuia un loc mai larg, cu atât trebuie mai întâi să-l restrângi pe al tău.

Doar dragostea este aceea care le poate face pe toate! Fiindcă singură ea poate să acopere totul, să creadă totul, să nădăjduiască totul, să sufere totul. Ceea ce nu ai face pentru niciun preț din lume ești în stare să faci, fără să aștepți nimic în schimb, când ai o adevărată iubire.

Un părinte, un soț… adevărat

Când ești părinte adevărat, ești în stare să veghezi zile și nopți în șir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră. Să aștepți zile și nopți fără număr un chip plecat departe.

Când ești soț adevărat, ești în stare să-ți dai picătură cu picătură sângele și viața ta pentru a o salva pe a soției.

Când ești fiu adevărat, ești în stare de o ascultare desăvârșită, de o recunoștință nemărginită și de o iubire totdeauna îndatoritoare și respectuoasă.

Când ești frate adevărat, ești în stare să ierți și să uiți orice jignire, să depui orice osteneală, să arăți orice bunătate, să biruiești orice piedică, să asculți orice cuvânt, să dai orice jertfă.

Când ești păstor adevărat, ești în stare să-ți dai viața pentru oile tale[1].

(Mai multe sfaturi și învățături descoperiți în Revista Atitudini Nr. 89)

[1] Pr. Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2010, p. 32-55.