APROFUNDAREA VIEȚII DUHOVNICEȘTI | M. FOTINI

Omul şi conştiinţa nimicniciei sale

 „Cine s-a învrednicit să se vadă pe sine-şi, este mai bun decât unul ce s-a învrednicit să vadă îngeri”.(Sf. Isaac Sirul)

 Viaţa duhovnicească nu poate fi trăită şi nici măcar înţeleasă până ce nu ajungem la vederea realităţii că suntem nimic. Nu zic de conştiinţa păcătoşeniei ci de vederea nimicniciei tale. Din cele ce citim la Sfinţii Părinţi, înţelegem că foarte puţini pătrund în viaţa duhovnicească şi de cele mai multe ori trăim cu o falsă impresie că suntem oameni duhovniceşti. Nu există înşelare mai mică sau mai mare; există doar înşelare, care nu poate fi alungată decât prin trăirea acestei realităţi, că suntem nimic, că nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Cum arată această vedere care deschide porţile vieţii duhovniceşti?

Ea nu se arată la începutul nevoinţelor noastre. Ea apare pe măsură ce ne recunoaştem căderile şi neputinţele noastre, iar această cunoaştere este cu neputinţă să o dobândească omul cu mintea sa; trebuie să treacă prin multe şi grele încercări. „Fără a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este posibil să cunoască slăbiciunea firii. Şi după ce-şi cunoaşte neputinţa, pe toate le va cunoaşte şi toate vor fi date în mâinile lui. Atunci este aproape şi adevărata smerenie. Împreună cu aceasta vine şi răbdarea, te cuprinde şi cunoaşterea tainelor, te umbreşte şi vederea clară a lucrurilor”(Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală II).

Cunoașterea de sine și ispitele

Această vedere nu este o simplă cunoştinţă ci o trăire permanentă a propriei păcătoşenii, care nu-ţi mai permite nici cel mai mic gând de înălţare de sine, nici cea mai mică neluare aminte. „De ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria neputinţă, spune Sf. Isaac Sirul, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea, care întunecă cunoaşterea şi ca o comoară ar strânge pentru el paza”.

Atâta timp cât nu avem această aşezare sufletească, să ne gândim că suntem departe de cunoaşterea acestei vederi. Această cunoaştere nu poate fi gustată decât prin har, ea este un dar care nu se poate dobândi prin puteri omeneşti. De aceea „mare este darul ispitelor”, cum zice Sf. Isaac, şi mintea „trebuie să primească căderile cu bucurie şi ca pe nişte lucruri cuvenite nouă”, căci numai aşa aflăm adevărata înţelepţire. Cel care fuge de necazuri şi se plânge de ispite nu este un om duhovnicesc.

A-ţi pierde sufletul pentru Hristos înseamnă să nu-l măguleşti protejându-l de dureri, ci să lupţi pentru curăţirea lui, primind toate focurile ce vin asupra lui. În acest sens iubim necazurile, că ştim că prin ele ne apropiem de Domnul. Cel ce are această simţire este aproape de adevărata cunoaştere de sine, crede că este nimic. „În orice lucru trebuie să punem necazul ca ţintă în gândul nostru pururea”, iată ce învaţă sfinţii.

Avem cu adevărat credință?

Cel ce a dobândit vederea nimicniciei sale, aceasta îi arată că nu are nici o virtute, nici măcar credinţa. Credinţa nu este o simplă cunoştinţă, că există Dumnezeu, credinţa este o virtute prin care păşeşte omul duhovnicesc. Credinţă înseamnă să nu te încrezi în faptele tale, ci să faci totul cu conştiinţa acestei păcătoşenii, lucrând fapta bună din har, iar nu din faptele tale. „Dacă Dumnezeu nu are nevoie de bunătăţile noastre, ne învaţă Gheron Iosif, şi taina mântuirii nu este un schimb, ci har, atunci ce se ia în considerare de la lucrarea omenească afară de credinţa sa?”

Vai de omul care este lăsat de Dumnezeu în voile sale! Acesta a refuzat curăţia sufletului său, s-a temut acolo unde nu era frică. Dumnezeu nu forţează pe nimeni, ci, mai conştiincios decât omul, îi respectă libertatea şi doar din când în când îi mai trimite niscai necazuri, doar-doar s-o înţelepţi.

De ce ni se trimit necazuri

Însă celui ce caută virtutea i se trimit strâmtorări şi este lăsat în întuneric, fără harul Său, nu din zgârcenie, ci din prea multă dragoste, ca acesta să ajungă să-şi vadă neputinţele sale. La început, nevoitorului i se dă har şi râvnă, necercată însă, ca să cunoaştem de ce daruri ne vom învrednici, să ştim pentru ce luptăm. Aici trebuie multă atenţie, pentru că faptele bune pe care le săvârşim din această stare nu sunt nicicum ale noastre, nu sunt temeinice, ci sunt date ca mângâiere, întărire, înainte de a începe lupta duhovnicească.

Dar lupta noastră va depinde şi de cum am folosit acest dar la început. Ştim de la Sfinţii Părinţi că nu există durere mai mare pentru ascet decât atunci când pierde harul şi este lăsat fără lumină. Acum începe adevăratul război, „când harul se ascunde de la om şi-l cuprinde trândăvia şi întunecarea şi de nicăieri nu vede vreo lumină mângâietoare. Atunci nevoitorul este într-adevăr încercat şi, dacă n-ar fi Domnul întru noi, nimănui n-ar fi cu putinţă să stea împotriva atacurilor vrăjmaşilor.

Iar biruitorii, cu adevărat întru acestea se înalţă”(Gheron Iosif). Pentru începători, conştiinţa faptului că nu au adevărata vedere a păcatelor este aducătoare de har şi armă sigură împotriva diavolilor. Dumnezeu va da acest dar celor ce-l cer de la Dânsul.

Puterea slăbiciunilor

O, fericită vedere a păcatelor, care ne deschizi nouă calea spre adevărata pocăinţă! Mare comoară este nimicnicia din care ne-a creat Dumnezeu, pentru că cel ce o vede pe dânsa se umple de harul lui Dumnezeu, făcându-se dumnezeu după har.

Ce păcat că puţini mai sunt cei ce iau aminte la viaţa lăuntrică şi se silesc să se pocăiască. Această dorinţă după pocăinţă ar fi de ajuns ca sufletul să poată pătrundă în viaţa duhovnicească. Nu există ceva mai specific sufletului decât să se plângă pe sine, iar cine nu iubeşte acest plâns nu vrea să se vadă. Iubitorul de Hristos nu suferă să treacă o singură zi fără acest plâns şi nemângâiat se simte pe sine.

Harul pocăinței

Fiecare suflet are puterea să se pocăiască. Ceea ce îl împiedică să o facă este, de data aceasta, nu patimile pentru care se poate pocăi, ci necredinţa, lipsa de voinţă, nu îşi doreşte aceasta. Pocăinţa este o taină atât de mare încât ea nu se opreşte numai la recunoaşterea păcatelor şi la o anumită intensitate a umilinţei. Această intensitate este mult mai mare decât bănuim şi născătoare de toate virtuţile ce se zidesc pe piatră tare.

Celui care ajunge să iubească pocăinţa i se subţiază conştiinţa, devine mai rafinată – doreşte să se pocăiască pentru fiecare clipă ce a petrecut-o în neluare aminte, pentru cea mai mică neatenţie. Şi acesta are o mare durere – că nu cunoaşte toate clipele în care a păcătuit ca să se plângă pe sine, că nu-i ajunge timpul să le plângă pe toate. Iar această stare nu vine dintr-o frică de gheenă, ci dintr-o dragoste prea mare de Hristos, dorind mai mult ca să se plângă decât chiar să fie iertat de Hristos. Aceasta o lasă în voia Sa cea sfântă.

Dă-mi Doamne, mie necredinciosului, credinţa sutaşului şi pocăinţa păcătoasei, care cu lacrimi Ţi-a spălat picioarele Tale, că să pot porni şi eu, cu tot sufletul, în căutarea Ta.

(Articol de monahia Fotini, mănăstirea Paltin, publicat Revista „Glasul monahilor”, anul 2006)