RUGĂCIUNILE LUI M-AU AJUTAT SĂ INTRU ÎN MĂNĂSTIRE | CUV. GHERONTIE

Cum se purta Cuv. Gherontie

Din clipa în care l-am văzut pe Cuviosul Gherontie, a început să se aprindă în inima mea dorința de a-l cunoaște și de a sta mai mult în preajma lui. Fără să ia aminte la purtări ce păreau lipsite de noimă, mulți oameni îl cinsteau pentru virtuțile sale, pe care nu avea cum să le tăinuiască cu totul, mai cu seamă pentru smerenia și bunătatea și înțelepciunea pe care le vădeau sfaturile și îndemnurile sale și pentru darul de a cunoaște gândurile oamenilor, pe care de multe ori le descoperea.

Cuviosul nu se mândrea cu darurile sale. Dimpotrivă, se smerea într-un mod tare năstrușnic, asemenea celor nebuni pentru Hristos. Avea dragoste în rugăciunile sale, tot timpul pomenea și pe cei vii și pe cei adormiți. În special, față de săraci am văzut că arăta o dragoste cu totul dezinteresată. Traiul îi era smerit și simplu. Nu l-am văzut având ceva al lui. Dacă primea milostenie, el o dădea mai departe. Și așa, în același timp era și sărac, dar și bogat.

Cuvinte simple și pline de har

Pe toți cei ce veneau la el, îi primea cu mare bucurie și iubire. Se făcea părtaș la bucuriile și necazurile tuturor. Cunoștea  îndată cele ale sufletului și putea să dea în chip neînșelător sfatul potrivit și să grăiască celor din jur acel cuvânt de mângâiere și de îmbărbătare după care înseta inima lor. Altora le prevestea încercările, le descoperea chemarea, îi întorcea pe calea vieții și a credinței. Cuvintele sale pline de har și de putere dumnezeiască pătrundeau cu marea lor căldură și putere în inima omului, împlinindu-i nevoia și preschimbându-l pe măsura voinței sale. Rugăciunile lui m-au ajutat să intru în mănăstire. Tot de la el, am învățat cum să-mi fac Sfânta Cruce pe pernă și pe pat.

Cel nebun pentru Hristos fățărește nebunia cu un rost duhovnicesc, mai cu seamă pentru a dobândi pe o cale aspră smerenia, prin umilințele la care e supus, îndeobște, din partea lumii. Cu oamenii se purta diferit: pe unii batjocorindu-i, pe alții lăudându-i. Aceste purtări ciudate erau de fapt voite, deplin strunite și cu rost, izvorând fie din virtuțile sale lăuntrice, fie din dorința de a sădi vreo sămânță duhovnicească în cei pe care îi întâlnea.

Aprindea credința în inimi

Cuviosul nu ținea seama de buna cuviință lumească și nu se ferea să spună ce avea de spus, fără ocolișuri. Rostea cuvinte la care nimeni nu se aștepta, pe care nimeni nu le ceruse și pe care nimeni nu dorea să le audă pentru a-i trezi pe cei care rătăceau în lumea păcatului.

Se întâmpla să dea pe față, înaintea multora, patima unuia, știind bine că acela va primi cu smerenie mustrarea și că ceilalți nu îl vor judeca sau osândi. Păcatul, însă nu îl numea, doar îl arăta că este, iar aceasta era de ajuns pentru îndreptarea omului. Cei care se foloseau de cuvintele sale, uitau în timp asprimea lor și apoi, îi rămâneau recunoscători întreaga viață. Vorbele lui ca niște scântei aprindeau credința în inimile celor rătăciți sau puțin credincioși, dar îndată după aceea se purta în așa fel încât își tăinuia vrednicia.

Glumele Cuviosului

Pentru Cuviosul, fiecare clipă a vieții sale era jertfire de sine în numele Domnului. Întreaga sa viață și-a închinat-o iubirii de Dumnezeu și de semeni. Nu stătea niciodată pe gânduri când era vorba să aline un suflet amărât și umilit, de orice rang sau neam ar fi fost omul acela. Avea mare milă și dragoste pentru cei neajutorați, necăjiți, puțini la aminte, uitați și alungați din lume. Sprijinul vieții lui a fost întotdeauna smerenia. La masă, mai mult vorbea decât mânca, astfel încât să nu observăm că nu mănâncă. Se juca cu lingura în farfurie și când nu mai voia să mănânce, spunea că nu mai poate, că nu mai e bună mâncarea sau că e bolnav. Nu se sătura niciodată, spunând că e foarte importantă înfrânarea. Era aspru cu postul și cu sine însuși.

Harul dumnezeiesc strălucea în el. Era de o sensibilitate aparte izvorâtă din mărinimie duhovnicească. Era foarte milos, avea atenția concentrată asupra stării oamenilor. Dacă vedea pe cineva trist, se ruga Domnului și apoi începea să facă glume până când îl părăsea acea mâhnire. Avea înțelepciunea de a ne îndruma și învăța despre lupta în viața duhovnicească, mai puțin prin cuvânt și mai mult prin lucrarea directă cu sufletul. El însuși era în pocăință permanentă. De fiecare dată când îmi amintesc de Cuviosul Gherontie, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut binecuvântarea de a-l cunoaște și de a da mărturie despre viața lui aleasă.

(A relatat monahia Tecla, mănăstirea Paltin, articol publicat și în Revista Atitudini Nr. 70)