GENERAȚIA DUSĂ CU ZĂHĂRELUL. NICOLAE PURCĂREA

Nicolae Purcărea, sculptorul ardelean care a sculptat suferința neamului românesc prin operele sale artistice, a fost unul din figurile emblematice ale sfinților din închisori. Despre românul autentic și sculptorul Nicolae Purcărea, care a săvârșit 20 de ani de închisoare, puteți citi și în cartea „Sfinții închisorilor”, editată la Mănăstirea Paltin. GENERAȚIA DUSĂ CU ZĂHĂRELUL. NICOLAE PURCĂREA

„Tot ce se face azi, se face într-o doară”

Toată viața nu trebuie decât să lupți cu tine însuți și după aceea să-ți afirmi idealul. Adică în măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale. Dacă generația noastră a fost generația de sacrificiu, de luptă, generația asta este generația dusă cu zăhărelul. Pentru că tot ce se face azi, se face într-o doară: să faci, să nu faci. Mai ales cu globalizarea și cu mentalitatea asta care se introduce acum: să n-avem eroi, să n-avem sfinți, să n-avem capete luminate…

În fond istoria noastră nu e făcută de popor, ci prin sintetizarea doleanțelor poporului. Și pe timpul meu au fost oameni care au învins frica, lașitatea și comoditatea și s-au dăruit crezului.

Nu ne mai interesează nimic

Să  nu uităm că poporul român s-a născut la sânul Bisericii, legat de Biserică. La noi întâi au fost scrierile bisericești și apoi au apărut cele laice. Și de aceea lupta neamului e legată de lupta Bisericii. Din păcate astăzi, nici spiritul satului nu se mai poate recupera. Dacă înainte țăranul român lupta pentru pământ și se zbătea pentru orice brazdă de pământ, acum nu-l mai interesează nimic. Țăranul era țăran în primul rând prin mentalitate. Duminica știa că trebuie să se îmbrace în straie de sărbătoare și că trebuie să meargă la biserică. Are Lucian Blaga în Cuvântul de intrare în Academie o odă adusă țăranului român. Cât de frumos este acolo țăranul român!…

„Destinul neamului este de a crea cultură și civilizație la gurile Dunării”

Tinerii de astăzi sunt incluși în destinul neamului, iar destinul neamului este de a crea cultură și civilizație la gurile Dunării. Toți suntem încadrați în destinul acesta mare al neamului nostru. Și, în măsura în care reușim și noi să ne încadrăm în neam, vom reuși și noi să fim ceva, altfel vom fi niște anonimi.

Cum spunea Traian Brăileanu, marele om de știință sociolog: „Studentul sau elevul nu e nimic, dar poate deveni orice: de la conducător până la cel mai umil funcționar prin pregătirea pe care și-o face”. Defectul educației în școală este că în școală trăiești ca într-un vis. Părinții îți dau tot ce ai nevoie, la școală te duci și asculți. Dacă vrei să înveți, înveți, dacă nu, faci pe șmecherul sau pe teribilistul și treci cum treci. Dar nu asta contează. Contează măsura în care profesorul are timp disponibil de a da din prinosul lui sufletesc copiilor, de a comunica cu ei și de a le explica anumite lucruri.

„Păi, vorbim când o să poți tăcea o oră”

Am fost 15 ani profesor la Liceul Șaguna și nu le-am povestit elevilor nimic despre mine, dar ei știau totul despre trecutul meu. Unul dintre ei, pe nume Vlad, mă tot sâcâia să-i spun despre închisoare și l-am întrebat: „Măi, Vlade, tu poți tăcea o oră?”. „Nu pot, domnule profesor”. „Păi, vorbim când o să poți tăcea o oră”.

Înainte de anii ᾽40, exista o aristocrație intelectuală, formată din ingineri, din profesori, din doctori și nu se punea problema materială. Fiecare se descurca într-un fel, că viața economică era stabilă. Și indiferent de concepția politică pe care o aveau, intelectualii se întâlneau și discutau și se înțelegeau. Adică intelectul depășea viziunea politică a fiecăruia.

Cineva îmi spune: „Aș veni și eu cu dumneavoastră, dar nu-mi place că e prea multă suferință”. Și i-am spus atunci – poate nu trebuia – puțin cam sigur pe mine: „Domnule, lasă că nu te ia pe dumneata, mă ia pe mine”. Ei, dar cum să zic, fiecare om își alege drumul pe care merge, fiecare om se călește la flacăra suferinței, pe „nicovala suferinței”, cum zice Aspazia Oțel Petrescu.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 39)