
Unitatea de gândire
Dar să vedeți cum se întâmpla, cum aranja Dumnezeu lucrurile: pe noi ne pitroceau tot timpul, ne schimbau în componența celulelor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea de gândire, de simțire. Dar întotdeauna, așa se potrivea că în fiecare celulă, era măcar una care știa una dintre rugăciunile noastre principale, un Acatist sau un Paraclis. Și când începea rugăciunea, te simțeai în siguranță, te simțeai liber, puternic, te simțeai altceva decât erai.
Rugăciunea brusc te transforma, pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate. Deci, fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am știut pe dinafară. Nu mai știu câte Paraclise am spus în 14 ani de închisoare, seară de seară!… Simțeam eu că fiecare e atentă și că fiecare cuvânt este ascultat ca atare.
Energia cuvântului rugăciunii
Să știți că cuvintele au o valoare de care noi nu ne dăm seama. Cuvântul în plinătatea lui este dumnezeire. Ne spune Apostolul Ioan: „La început a fost Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu, dar Dumnezeu era Cuvântul”. De ce au hotărât Sfinții Părinți să spunem rugăciuni așezate canonic, aceleași și aceleași și mereu aceleași? Iisus nu cere lucrul ăsta. Iisus ne cere să ne rugăm. Eu, în groapa cu șobolani am strigat trei, patru cuvinte. Atât și a fost suficient și nu era niciuna canonică.
Dar de ce Sfinții Părinți au hotărât lucrul acesta? Pentru că prin rostire, cuvântul se încarcă din nou cu aceeași energie. Vă puteți da seama că, cuvântul „iubire”, rostit de un miliard de ori devine de un miliard de ori mai mult „iubire”? Deci, cuvintele se albesc și strălucesc prin rostirea lor, prin îndelunga rostire.
De aceea, când noi spunem Tatăl nostru sau oricare altă rugăciune din aceasta veche, în rugăciunea aceea întâlnim valorile date acestor cuvinte de miliardele de oameni care le-au rostit. Deci, lumea care era la rugăciune, asculta cuvântul, nu trecea pe lângă ureche.
În închisoare am devenit mistici
Așa am rezistat și am devenit mistici. Lumea, mai ales lumea aceasta apostaziată, dă o notă de dispreț misticismului, pentru că așa l-au încărcat cu negativism comuniștii și ateii. De fapt, trăirea mistică este cea mai înaltă treaptă de trăire creștină.
Cine nu crede, să asculte lecțiile de teologie mistică ale lui Nichifor Crainic sau să citească cărțile Taborului ale Părintelui Felea și se vor convinge. Așa am devenit noi mistici: ascultând. Una singură pronunța în numele tuturor celorlalte. Dar, ascultând mereu aceleași cuvinte, albite de îndelungile rostiri, la ceasuri de seară, la ceasuri de rugăciune, de contemplare, la ceasuri de lacrimi, de suferință când s-au rostit ele, eram toate împreună și formam această atmosferă, care în ultimă instanță este iubire.
Eram un lanț de suflete împreună.
„Tehnica nu înseamnă progres”
Dar dacă nu există concordanță între ceea ce simte un om și ceea ce spune, cum mai lucrează cuvântul, atunci?
Puneți niște întrebări foarte grele, care sunt întrebări de teologie și la care eu niciodată nu mă încumet să vă răspund. Să vă spun ceva.
Erau printre noi femei care vorbeau vulgar pentru că le plăcea, pentru ele era o delectare. Comuniștii au făcut din asta o virtute: ca să dovedești că ești proletar, înjurai, spuneai cuvinte murdare. Aceste femei nu participau de la început la rugăciunea noastră, ascultau doar. Unele dintre ele, mai aruncau și câte o vorba așa, că erau mari ateiste, mari gânditoare, mari progresiste, cum suntem azi. Îi auzi pe toți tinerii: „Trăim în plin progres!”.
Care plin progres, că suntem în cea mai neagră decadență? Tehnica nu înseamnă progres. Cultura înseamnă progres. Și ele, fiind obligate să asculte, cuvintele acelea, treceau pe lângă ele cum trece vântul prin papură. Pe urmă, treptat-treptat rămâneau.
După ani de zile, nu le-ar fi recunoscut nimeni din cei de afară care le știau cum erau. Vorbeau frumos, vorbeau cuviincios, alegeau cuvintele. Cuvântul lucrează.
Trăire și isihasm
El lucrează chiar dacă vorbești fără trăire, fără să crezi?
Da, la început îl spui pur și simplu, fără trăire. Dar dacă îl repeți de mai multe ori, nici nu-ți dai seama cum lucrează în tine. El are puterea lui intrinsecă. Așa cum în rugăciunea isihastă, nu faci altceva decât să aduci icoana iubirii în cuvânt.
Prin obișnuință, repetând mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, în ritmul respirației și cu o anumită cadență, la început capeți obișnuința rugăciunii. La un moment dat, te trezești, că făcând nu știu ce, îți vin cuvintele și nu mai scapi de ele, ca până la urmă, dincolo de obișnuință, să intri în ceea ce se cheamă trăire, adâncire.
Dar în ce sens? Să știți că este cu adevărat un miracol ce se întâmplă cu rugăciunea asta. Cuvintele ei devin o funcțiune biologică. Tu poți să faci orice altceva și ea se spune fără întrerupere, așa cum respiri, așa cum bate inima. Să știți că la ora actuală aproape fiecare om este fără apărare dacă nu are rugăciunea și postul. Și mai ales dacă nu se spovedește și nu se împărtășește.
Iubirea ne face intangibili
Cum să te păzești în zilele noastre de reeducarea minții?
Eu, nevrednica ce pot să vă spun? Pot să vă spun doar atât: că rugăciunea este cea care ne ajută și că Mântuitorul a coborât pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, de ce este el atât de neputincios și atât de slab. Și atunci ne-a dat o armă. Voi trebuie să știți pentru că tot timpul cântați la rugăciune: „Armă împotriva diavolului, crucea Ta o ai dat nouă”. Deci, ni se cere jertfă, o iubire jertfelnică, nu orice fel de iubire. O iubire care dă totul și care nu cere nimic. Un om care poate să iubească în felul acesta, este intangibil. Nenumitul nu-i poate face nimic. Se gudură la picioarele lui umilit.
(Interviul integral îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 68)
Foto credit: Cristina Nichituș Roncea


Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.