SF. DUMITRU STĂNILOAE | IDENTITATEA NEAMULUI ROMÂNESC

Dacismul și romanitatea

(…) Socotim, de aceea, haine toate lozincile care cer unele să trăim  după legea elementului dacic din noi, altele după a celui romanic, să promovăm fie substratul dacic, fie suprastructura romană. Judecata logică şi bunul simţ comun, ca şi poruncile realităţii, cer să trăim după legea individualităţii noastre naţionale, adică româneşte. Nu romanitatea, nu dacismul, ci românitatea cu tot ce cuprinde ea, aceasta este legea cea mai înaltă prin care ne menţinem şi ne îndeplinim misiunea noastră. Idealul nostru exprimat în linii mari este să ne menţinem şi să desfăşurăm în toată plenitudinea însuşirile românităţii.

Dacă procesul de naştere a unor individualităţi personale şi etnice noi prin sintetizarea unor elemente anterioare şi prin apariţia unor noi principii de unitate, e opera lui Dumnezeu – cum desigur că este – atunci noi nu avem voie să destrămăm aceste entităţi şi să dăm înapoi un proces realizat cu voia lui Dumnezeu. A destrăma individualitatea personală, e aproape un act de ucidere.

Şi aceasta se poate întâmpla fie prin promovarea tendinţelor biologice din organismul naţional pe primul plan, fie prin promovarea unei note parţiale din întregul unitar care formează spiritualitatea  etnică.

Precum fiecare ins creşte în spirit, în însemnătate, prin relaţie pozitivă, prin înaintare spre plenitudine spirituală, pe acea rază a ordinei eterne care este adecvată fiinţei lui, tot aşa şi neamurile cresc în putere prin acel fel de comunicare activă cu ordinea eternă care le este proprie lor, care le este indicată de fiinţa lor originală ca întreg, care formează legea cea mai înaltă a individualităţii etnice. Din aceasta rezultă că idealul permanent al neamului nostru este creşterea sa spirituală. Aceasta presupune, desigur şi o bază corespunzătoare de existenţă fizică, printr-un fel de relaţie cu ordinea valorilor eterne determinat de individualitatea sa etnică, de românism, printr-o comuniune românească cu Dumnezeu.

Identitatea românească și Ortodoxia

Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Aceasta ne-o spune istoria şi ne-o spune viaţa actuală a poporului nostru: este ortodoxia.

Desigur că şi aici sunt necesare câteva precizări. Ortodoxia e ochiul prin care priveşte românul spre cer şi plin de lumina de acolo şi-l întoarce spre lume conducându-se după el în atitudinea şi paşii săi. Şi noi ştim că ea e singurul ochi corect, sănătos. Dar ochiul e al unei individualităţi etnice determinate, al unei unităţi sintetizate din mai multe elemente  constitutive. Sau ochiul însuşi este, pe lângă aparatul construit după legile universale ale opticii, şi o materie de simbioză sufletească individuală.

Românul întreţine comuniunea cu ordinea eternă prin ortodoxie, dar româneşte. Ortodoxia se află aici într-o sinteză anumită, care nu strâmbă ortodoxia din punct de vedere formal, aşa cum materialul şi simbioza sufletească în care e îmbrăcat aparatul optic nu strâmbă legile optice generale după care funcţionează.

Ortodoxia are o funcţie esenţială şi chiar capitală în viaţa românismului. Idealul naţional permanent al neamului nostru nu poate fi conceput decât în legătură cu ea. (…)

Cuvântul românesc

Aceeași virtute o manifestă ortodoxia prin faptul că folosind în cult graiul naţional vorbit, coboară o putere sfinţitoare în el. Ce e mai intim, mai cotidian, mai esenţial vieţii sufleteşti a omului decât graiul matern. Şi precum e graiul, aşa e şi omul. Omul curat foloseşte cuvinte curate şi le încarcă de înţelesurile curate ale sufletului propriu. Omul cu sufletul impur alege cuvinte urâte şi le murdăreşte şi pe cele curate de înţelesurile murdare ale sufletului propriu. Cuvintele merg în suflet şi cum sunt ele, aşa se face şi sufletul.

Ortodoxia, întrebuinţând la slujbă cuvintele de fiecare zi ale omului, le purifică de sensurile impure, le îmbracă în vraja evocărilor din lumea cerească, îl pune pe om să le exprime în dispoziţiile cele mai elevate ale vieţii sale şi omul întrebuinţându-le după aceea în viaţa zilnică, va fi influenţat de aceste cuprinsuri ale lor, va avea în aceste sensuri o frână a gândurilor sale şi icoane cereşti de contemplaţie.

Iisus Hristos s-a întrupat ca om pentru viaţă, pentru curăţirea, vindecarea, îndreptarea ei, pentru bolnavii şi bolile vieţii, pătrunzând în regiunile modeste şi fireşti ale ei, nu izolându-se în cine ştie ce înaltă, aristocratică şi artificială sferă aeriană. (…)

Cuvintele româneşti autohtone – nu neologismele – au, cele mai multe, pe lângă înţelesul lor pozitiv, un adaos de vrajă, o aură evocatoare de realităţi ce depăşesc geometria, fizica, biologia şi psihologia lumii naturale.

Pecetea sfințeniei neamului românesc

Cuvintele: frunză, codru, lumină, vreme, dor, slujbă, milă, pace, dar, fire au în viaţa poporului înţelesuri mai adânci decât cele definite de un naturalist sau de un psiholog. O mulţime de cuvinte din slujbele sfinte şi din Scriptură împestriţează creaţiunile folclorului, punând în el o pecete de mister şi de sfinţenie, chiar dacă se referă la momente vesele din viaţă, cum e nunta şi culesul.

Peste tot, faptul de a nu avea la dispoziţie decât un grai sfinţit de uzul liturgic, chiar când vrea să exprime sentimentele mai şăgalnice sau împunsături usturătoare, dă sufletului românesc acea atitudine de admirabilă şi specifică pudoare, de exprimare ocolită şi îmbunată. Românul adevărat nu e vulgar nici când vorbeşte de dragoste, nici când ironizează în strigături şi anecdote. Vulgaritatea în cântări, în dans e de origine orăşenească. Ortodoxia s-a dovedit şi în această privinţă ca cea mai perfectă pedagogă a sufletului românesc. (…)

Toţi gânditorii de seamă au constatat că istoria Apusului de la Renaştere încoace se caracterizează printr-o emancipare, rând pe rând a diferitelor sectoare de viaţă omenească de  sub spiritualitatea creştină. Berdiaev arată mai ales cum s-a secularizat conceptul de natură.

De unde în creştinismul primar, natura era considerată nu numai ca un conglomerat de materie stăpânit de o serie de legi, ci şi ca un domeniu străbătut de puteri tainice, de la Renaştere încoace, conceptul de natură a primit un caracter cu totul pozitivist. Omul a început să se apropie de ea fără niciun fel de sfială mistică, cu ochiul rece al inginerului care nu vede decât materie şi legi. Această atitudine a ajutat progresul ştiinţelor fizice şi al tehnicii, care nu e decât o aservire dirijată a puterilor şi a legilor din natură. Rostul acestor atitudini este maşina de azi, socotită ca tot ce poate fi mai puţin spiritual.

Gândirea renascentistă și spiritualitatea românească

Gânditorii respectivi, şi printre ei şi Berdiaev, au până la un punct dreptate. Într-adevăr, procesul dominant de la renaştere încoace a fost secularizarea treptată a omului şi a naturii, iar maşinismul şi toată civilizaţia utilitaristă şi hedonistă de azi e rodul acestui proces. Ele sunt de a se căuta în doctrina catolică, dezvoltată după ce Apusul religios s-a rupt de Răsărit, deci, de prin secolul al XII-lea, a dualităţii de care vorbim.

Odată ce doctrina catolică susţinea că natura rămâne chiar şi în lumea creştină aşa cum e, nestrăbătută intim de puterile divine, fireşte că oamenii Renaşterii au tras consecinţa practică de aici gândind că, dacă e aşa, n-are niciun rost ca Biserica să ţină sub dominaţia ei sectoarele vieţii naturale.

În Răsărit, procesul acesta de emancipare a vieţii sub unghiul concepţiei spiritualiste a început mai de curând. El nu se potriveşte cu sufletul românesc crescut în spiritualitatea ortodoxă. Noi nu putem împărţi viaţa în două planuri. Firea noastră doreşte să îmbrace întreaga viaţă în haina de lumină şi căldură sfântă a cerului.

Omul și tehnica

Lucian Blaga, când a spus că această concepţie sofianică a ortodoxiei coboară cerul pe pământ, a intuit un mare adevăr. La noi nu au ce căuta tendinţele de secularizare a vieţii, iar maşina la noi, de nu se vor forţa lucrurile, e destinată să devină, nu un monstru de oţel ce striveşte spiritul, ci manifestarea aceloraşi puteri ale naturii cărora sufletul românesc le acordă un caracter plin de taină şi de dar minunat.

Precum umanizează şi-şi mângâie plugul şi coasa, românul va umaniza, după oarecare familiarizare cu ea, şi această unealtă mai complicată care este maşina. Deocamdată românul inaugurează şi maşina prin sfeştanie, ca tot restul lucrurilor sale, părţi şi puteri ale naturii. Şi aici putem rectifica puţin judecata gânditorilor amintiţi.

Noi credem că deşi în Apus maşina este un rod al secularizării conceptului de natură, ea s-ar fi putut naşte şi dintr-o interpretare mai puţin seculară a naturii, căci ea nu exclude, ci mai degrabă implică accepţiunea forţelor naturii transpuse în maşină ca nişte realităţi grandioase. Minunate, nedeplin stăpânite, care trezesc în noi admiraţie şi sfială. Teroarea zdrobitoare ce exercită azi în multe cazuri maşina asupra omului, este o dovadă că forţele naturii nu sunt ceva ce poate fi perfect înţeles şi stăpânit de om[1].

[1] ”Gândirea”, nr. 6, 1940.

(Publicat și în Revista Atitudini Nr. 38)