O, sfântă şi conştientă nebunie, care m-a costat atâtea lanţuri şi ani grei de temniţă!
Motto: „Credința în Dumnezeu și dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru!”
PRELUDIUL UNEI VIEȚI RĂSTIGNITE
„M-AM DĂRUIT UNUI CREZ CARE A DETERMINAT DESTINUL MEU ÎN VIAȚĂ”
„Credeți-mă, că dacă n-aș fi suferit atât de mult, n-aș fi putut să iubesc atât de mult, n-aș fi putut să iubesc cu atâta ușurință”, sunt confesiunile de gând ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa în care se oglindește și laitmotivul traiectului vieții celui care a fost „cavalerul demnității românești”, Nicolae Purcărea. Născut la 13 decembrie 1923 în Șcheii Brașovului în vremurile frământate în care „se sfârșise primul război mondial și se realizase visul cel mare al românilor de a înfăptui o Românie Mare”[1], fiul lui Nicolae (vestit birjar și crescător de cai) și al Mariei (casnică) va fi tributar, toată viață, unei firi nevolnice, mereu încercată de neputințele bolilor: „Și iată-mă: mic, slab, bolnăvicios, dând semne că trăiesc. La vârsta de doi ani, din cauza unei infecții osoase, doctorii au hotărât să îmi taie degetele. Noroc că mama și o mătușă s-au împotrivit, altfel rămâneam infirm toată viața, iar gingășiile din lemn pe care le făuresc astăzi, ar fi așteptat mult și bine, căci mâinile mele nu le-ar mai fi putut ciopli”.
Urmează școala primară în Brașov, apoi patru clase la Liceul Andrei Șaguna, răstimp în care trăiește din plin bucuriile unei copilării „simple în care nu era moda, nici măcar tentația de a fi mai altfel decât ceilalți copii”. La 13 ani, Nicolae Purcărea se află la o nouă răscruce de drum care îi va pecetlui irevocabil parcursul unei vieți de suferință și de dăruire: „În anul 1936, viața mea a luat o dublă cotitură: pe de o parte am făcut infecție la o ureche – o infecție banală, care însă m-a ținut ani de zile numai prin spitale, cu operații peste operații; iar pe de altă parte, m-am dăruit unui crez care a determinat destinul meu în viață”. O viață începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi și încheiată la picioarele lui Hristos.
Zbaterile căutării adolescentine vor converge treptat spre înțelegerea adâncă a propriului sens ontologic identic până la contopire, cu rostul neamului pentru care va nutri o dragoste fără hotare: „Am început să înțeleg că însemni ceva, că poți deveni ceva, că reprezinți ceva în măsura în care tu, ca individ, te dăruiești, te jertfești – dacă e cazul – pentru eternizarea neamului, că a fi român înseamnă a te da țării, a fi ostaș în slujba ei”. La 17 ani, elev la Liceul Comercial din orașul natal, Purcărea se îndrăgostește incurabil de valorile neamului românesc propagate în iureșul tulbure al acelor timpuri de organizațiile Mișcării Legionare, motiv pentru tânărul Nicolae să se înscrie în anul 1940 în Frățiile de Cruce.
ÎN ZEGHEA SUFERINȚEI PENTRU CREDINȚĂ ȘI NEAM
„NOI SUNTEM GENERAȚIA CARE A RENUNȚAT LA VIAȚĂ”
După un deceniu de convulsii politice interne (1930-1940), dublate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, România îngenuncheată de marile puteri ale lumii intră în conul de umbră al dictaturii antonesciene avide de solitudinea puterii. Valul de arestări din anul 1942 se va abate și asupra tânărului Nicolae de numai 19 ani care va fi condamnat la 15 ani de temniță grea pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce. Credincios principiului că pe calea durerii, împlinirea nu este posibilă decât cu începutul propriu și că „suferința îndurată sau cugetată cu vrednicie dovedește că jertfa lui Hristos pe cruce este roditoare”[2], Nicolae Purcărea „schimbă întâia oară dojana blândă a mamei cu sudalma gardianului”, rămânând între zidurile închisorilor Brașov și Văcărești până în decembrie 1942 când este transferat la Pitești, de unde la sfârșitul anului 1943 va fi mutat la Alba Iulia. Rezistă cu stoicism presiunii exercitate de regimul lui Antonescu asupra legionarilor cărora li se oferea eliberarea și „șansa reabilitării” prin mergerea în linia întâi a frontului, iar în luna mai a anului 1944, Nicolae Purcărea este eliberat în urma decretului de grațiere a elevilor emis de mareșalul Antonescu cu o lună înainte.
Curând este recrutat în armată și înrolat în Regimentul 89 de infanterie de la Târlungeni și după cele trei luni de instrucție militară, revine în luna august, în Brașov pentru susținerea examenelor de clasa a XII-a, moment ce coincide actului de capitulare necondiționată a României de la 23 august 1944 care a deschis sovieticilor porțile țării. Împotriva comunizării spațiului românesc, se vor organiza peste 1100 de grupuri de rezistență anticomunistă, iar membrii lor vor fi grâul măcinat de moara ateistă în tenebrele închisorilor. Etichetat samavolnic de comuniști ca „dușman al poporului”, tânărul Purcărea este din nou arestat în septembrie 1944: „Am stat în curtea Chesturii din Piața Enescu vreo câteva săptămâni. Ne țineau într-o magazie, dormeam pe jos, cum puteam, iar mâncare ne mai aduceau cei de acasă. Într-o zi am plecat pe ascuns (paza nu era foarte strictă, ne supraveghea un singur gardian), mi-am dat examenul de admitere la Academia Comercială și m-am întors. După câteva zile am fost eliberați toți, fără să ni se dea vreo explicație”.
Zorii libertății vor fi de scurtă durată, pentru că în ianuarie 1945, sub guvernul lui Petru Groza, este din nou arestat și internat în lagărul de la Caracal, „un preambul la ceea ce avea să însemne viața concentraționară în regimul comunist. Mizeria, foametea și ploșnițele au fost elementele ce l-au definit ca instituție reprezentativă a sistemului”. Însă confruntarea cea mai dureroasă va rămâne pentru fiecare deținut zbaterea propriei conștiințe de a supraviețui nealterată de noxele degradării morale: „Verticalitatea – această trăsătură de caracter – s-a dovedit de-a lungul anilor de detenție, a fi cea mai greu de păstrat, greu de dus, greu de purtat la butoniera care, în fond, ne definea ca oameni”. În septembrie 1945, Nicolae Purcărea este eliberat din nou fără vreo explicație pentru lunile de captivitate petrecute în lagărul de la Caracal, locul unde a experiat cea mai înălțătoare sărbătoare a Învierii, așa cum avea să o evoce după eliberare: „Cea mai frumoasă înviere am petrecut‑o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de o sută de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura”.
ÎN CHINGILE FIAREI COMUNISTE. LUPTA ÎN MUNȚI ȘI CONDAMNAREA
„NEAMUL ACESTA NUMAI DE TRĂDARE A AVUT PARTE”
Dornic să-și continue studiile universitare, învață în doar câteva zile cursurile anului pe care îl pierduse și reușește să-și ia toate examenele în sesiunea de toamnă. În anul II de facultate va activa în asociația culturală studențească „Andrei Mureșanu”, motiv pentru care se va afla permanent în vizorul Siguranței: „La sfârșitul anului 1947, după abdicarea Regelui Mihai, am fost arestat și ținut în beciul Vilei Popovici (în perimetrul actualului SRI) până în ianuarie 1948, împreună cu mai mulți legionari din Brașov. După zece zile am fost eliberați, fără să ne întrebe cineva ceva”. Anii grei de sărăcie, foamete și mizerie de după război vor înlesni instituirea terorii și a turnătoriei, plăgi morale de care comuniștii s-au folosit din plin la guvernare. Pe 17 aprilie 1948, căutat acasă de doi agenți ai Siguranței în vederea arestării și salvat de mărturia neadevărată a fratelui său, Nicolae Purcărea se vede nevoit să stea ascuns în podul casei câteva luni de zile până când se va alătura grupului de rezistență anticomunistă „Dumitru Apostol” din Munții Argeșului, perioadă de confruntare încordată atât cu puterea comunistă cât și cu stihiile naturii (ploaia și frigul). „Uneori mai apărea și un al treilea dușman, mai grozav decât ceilalți doi: trădarea. Dacă armonia în grup era o mare forță, trădarea era dezastruoasă. Ucidea tot”. În vara anului 1949 grupul „Dumitru Apostol” va cădea în plasa comuniștilor, din pricina aceluiași flagel al trădării, fiind încarcerat pentru anchetă în Securitatea din Pitești. După două luni de interogatorii și bătăi, este trimis în judecată și condamnat sub acuzația de „crimă de uneltire împotriva orânduirii socialiste” de Tribunalul Militar Craiova la șapte ani de închisoare.
APOCALIPSUL PITEȘTIULUI.
„NU RĂNILE NE DUREAU, CI ADÂNCURILE NOASTRE SUFLETEȘTI, CIURUITE, ZDROBITE ÎN TEASCUL ACESTA AL SATANEI”
În vara anului 1950 este trimis să-și execute pedeapsa în închisoarea Pitești, fiind repartizat în camera 1 subsol, după criterii numai de Țurcanu știute. În primele luni de temniță tinerii studenți vor trăi sub auspiciile întrajutorării și ale schimbului reciproc de cunoștințe care umpleau vidul apăsător al atmosferei ostile de închisoare: „Relațiile dintre noi erau frățești. Toți ardeam la aceeași flacără, toți eram robii aceluiași crez. Nu existau divergențe între noi. Eram o comunitate foarte armonioasă. Fiecare aveam de învățat câte ceva de la ceilalți: ba poezii, ba limbi străine și câte și mai câte obiecte de studiu! Eram avizi după noutăți științifice, după tot ceea ce ar fi putut clădi și întări edificiul nostru intelectual și spiritual”. Închiși pentru a plăti scump îndrăzneala de a crede, studenții de la Pitești reprezentând elita tineretului din acea vreme, erau adevărate enciclopedii, învățând fără hârtie și creion, fără lumină și fără o viață omenească. Sufletele lor, pocale curate în care Dumnezeu își revărsase adâncuri de lumină și har, vor cunoaște murdăria ororilor reeducării. Puțini s-au putut smulge din păcatul săvârşit de frică, conştient, prin sfâşieri lăuntrice, regretând neputinţa de a presta cu moartea trupului, salvarea sufletului: „Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni. Pentru că am avut neşansa, destinul m-a aruncat şi la Piteşti, acolo unde, dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trăit 20 de ani”.
Pentru Nicolae Purcărea „coborârea în iad” va începe chiar în ziua de Sf. Nicolae a anului 1950, când sufletul îi era îmbrăcat în haina de sărbătoare a praznicului marelui ierarh. Șocul declanșării masacrului reeducării va fi atât de traumatizant pe cât a fost de neașteptat: „Nimeni nu putea presimți ce urgie se va abate în acea zi asupra capetelor noastre. Secretul era așa de bine păzit, încât nici nu bănuiam ce urma să se întâmple. «Reeducații» amestecați printre noi, timorați și îngroziți de cele văzute și îndurate de ei în alte camere, nu scoseseră o vorbă, nu schițaseră nici cel mai mic gest care să îi trădeze”. Gândurile tinerilor care se vor trezi din senin în morișca loviturilor lui Țurcanu și ale bătăușilor lui Alexandru Mărtinuș se sfărâmau acum în crâmpeie de nedumerire, iar stările de luciditate feroce și necontrolată alternau cu pierderi în bezna unui conștient fără cunoștință: „Năuciți, înmărmuriți, paralizați parcă, primeam loviturile. Dar de la cine? Cine ne lovea? Și de ce? Eram pe jos, căzuți, amețiți de lovituri. Sângele țâșnea din capul unuia sau al altuia. Nici tu vaiet, nici tu urlet. Primeam loviturile așa cum le primesc animalele prinse în lanț. Atâta doar că noi nu ne mai zbăteam”. Încetarea bătăii a însemnat pentru cei mai mulți dintre schingiuți, începutul prăbușirii în prăpastia zbuciumului sufletesc în care doar lacrimile mai puteau spăla durerile din adâncul inimii: „Dar cum să descriu durerea din suflet? Căci suferința din trup devenise suportabilă în comparație cu durerile sufletești, cu amărăciunea care ne îneca inima. Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufletești, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei”.
Grozăvia chinurilor sub toate formele: loviri, înjosiri, poziții fixe zile întregi, înfometări jucau un rol important în demoralizarea și înspăimântarea victimelor nevoite să-și facă „demascarea” și să-și trădeze colegii rămași în libertate, uneori chiar membri de familie. Trecut prin mutațiile sufletești ale atrocităților de la Pitești, Octavian Voinea întocmește o diagnoză pertinentă a fenomenului diabolic al reeducării și a mecanismelor înlănțuirii sufletului în capcana celui rău din care numai harul lui Dumnezeu te putea izbăvi: „Prin tortură este posibil să ţi se schimbe total optica. Celulele nervoase îşi inversează circuitul electronic. Omul, în loc să-l urască pe duşmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să lupte împotriva propriei persoane, împotriva propriei lui existenţe. Se pune total în slujba adversarului… Iată lucrul cel mai greu de crezut! Este de neînţeles. Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înţeles acest fenomen. Deci, după pedeapsă, victima arborează drapelul duşmanului preamărindu-i victoria… Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău duşman, căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul. Acesta a fost fenomenul Pitești!”.
Maica Domnului s-a uitat la mine și mi-a spus: Va trece și aceasta!
Pălmuit de Țurcanu pentru declarații false, până i s-a spart timpanul urechii drepte, Nicolae Purcărea va atinge pragul ultim al rezistenței sufletești atunci când va fi afundat cu capul în hârdău, spre a fi „botezat”: „M-am îngrozit de atâta răutate, de atâta umilință. Atunci, ceva s-a rupt în sufletul meu și n-am mai fost eu. Nu mai simțeam nici durere, nici teamă, parcă trăiam în altă lume. Devenisem insensibil. Și mă afundam tot mai adânc în beznă, în neștiință, în neființă”.
În strânsoarea diavolească care nu slăbea nicio clipă, înecat în mlaștina disperării fără nădejdea că va mai ieși vreodată cu sufletul curat, Nicolae Purcărea este luat sub acoperământul Maicii Domnului care i se arată în vis, prefăcându-i suferința plumbuită în cerească bucurie: „Într-o noapte, frânt de bătaie, de durere, am adormit. Și în acea noapte, Maica Domnului mi s-a arătat în vis. S-a uitat la mine și mi-a spus: «Va trece și aceasta!». M-am trezit parcă mai puternic, mai vioi, dacă pot spune așa. În orice caz, mai rezistent, căci am îndurat toate pe mai departe și nu m-am prăbușit. Îmi venea să strig de bucuria din suflet! Atunci am știut că Maica Domnului era lângă mine. Și apoi pe parcurs, în ani, am simțit că Dumnezeu mă ocrotea”. Dobândirea certitudinii că Dumnezeu îi poartă de grijă va conduce la naufragiul demascărilor lui Purcărea care se vede incapabil să se lepede vreo clipă de credință, în ciuda urletelor smintite ale lui Țurcanu: „Mai crezi în Dumnezeu? Banditule, cu tine am încă de lucru!”.
Aflat la zenitul oricărei speranțe de izbăvire, potrivnic dorinței sistemului de a se transforma într-un robot mutilat sufletește, Nicolae Purcărea este mântuit de Dumnezeu din „bezna de tuci” a iadului piteștean pe 5 iunie 1951 când i se permite transferul la Canal în urma trierii făcute de colonelul Zeller pentru condamnarea relativ mică, de până la zece ani pe care o avea de executat.
ÎN CUȘCA MORȚII DE LA GHERLA
„DUMNEZEU ÎN MAREA LUI DRAGOSTE NE-A DAT PUTEREA DE A LUPTA CU CEL RĂU”
Ajunși în Peninsulă, tinerii studenți de la Pitești „slabi, străvezii și șui, fără vlagă, fără viață”, porecliți de ceilalți deținuți „Slăbănogii din Capernaum” sunt repartizați pentru o lună de comandantul coloniei la grădina de zarzavat, după care sunt trimiși să lucreze în cariera de piatră, gâtuiți de funia normei zilnice: „dă-i până mori!”. După o vreme brigada lui Nicolae Purcărea este mutată la Canal, pe șantierul-închisoare de la Poarta Albă, având ca punct de lucru segmentul Cernavodă-Agigea pe malurile Dunării care în acele cumplite timpuri „vărsa pe trei guri apă și pe a patra sânge”[3]. În toamna aceluiași an, 1951 Purcărea care avusese curajul să-i atenționeze pe deținuți că trebuie să se ferească de reeducați, este din nou urcat într-o dubă cu destinația Craiova, făcând popas la Pitești, în imperiul terorii: „Când am fost dat jos din dubă la Pitești, sângele mi-a înghețat în vine. Ce groază am trăit! Figura lui Țurcanu pusese stăpânire pe mine. În trauma psihică în care trăiam, orice mișcare, orice ușă trântită, orice țipăt mi se părea că sunt ale lui. Un dușman înfipt în sufletul meu, cu puteri malefice. Nu cred că voi putea scăpa de el în viața aceasta!”. Doar curgerea cernită a anilor de încleștare asiduă cu ghearele groazei care i-au sfârtecat sufletul, va putea vindeca rănile adânci ale trecutului: „Teroarea care m-a stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfățișat. Ea depășește puterea de înțelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui și lumea răului, a lui satan. Și dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a înghețat inimile, Dumnezeu în marea Lui dragoste ne-a redat viața, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină. Ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău”.
După zece zile de carantină la Pitești, Nicolae Purcărea ia din nou drumul peregrinării prin deșertul închisorilor românești, staționând pentru scurt răstimp în Craiova, Jilava și în cele din urmă Gherla unde continua experimentul reeducării. Acuzat de către ofițerul politic Avădanei ca „bandit” pentru vina de „a fi trădat la Canal marea cauză a demascării” este snopit în bătaie și aruncat în iarna grea a anilor 1952-1953 în celula numărul 7 din cele zece aflate în Zarca Gherlei: „Demolarea fizică se producea încet, dar sigur. Frigul devenea tot mai intens, iar hainele se făceau parcă mai subțiri, mai largi și deloc călduroase. Clănțăneam și dârdâiam mereu cu aceleași haine pe mine. Așa au trecut nouă zile, apoi nouăsprezece zile, apoi nouăzeci de zile până când le-am pierdut șirul în beznă, în aceeași beznă în care mă afundam și eu”. Chinuit de zbateri de tot felul, la strigătul deznădăjduit: „Unde ești Doamne?”, Dumnezeu îi răspunde cu promptitudinea și dragostea părintelui care își mângâie cu duioșie fiul: „Și Domnul a venit. El mi-a trimis raza Lui de liniște sufletească. Din adâncuri, peste suferințele fizice, m-a cuprins o pace. Aveam în cuget doar rugăciunea liniștitoare a sufletului care îmi alina neputințele și durerile trupului”. După patru luni de Zarcă, curmate la intervale regulate de timp de întrevederile cu ofițerul politic care îi „vorbea” mai degrabă cu pumnul, Nicolae Purcărea se îmbolnăvește de TBC fără să aibă parte de schimbarea regimului de izolare. În cușca morții de la Gherla, unde timpul parcă intrase în sacul uitării, se aud doar șoapte de fierbinte rugăciune: „Mă rugam, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Nu disperam, ci doar imploram: «Doamne, dacă trebuie să mor în temniță, dă-mi temniță, iar dacă trebuie să fiu liber, dă-mi sănătate și luminează-mi mintea și calea! Și mă iartă, Doamne, că am renunțat la darul cel mai sfânt pe care mi L-ai dat: viața -, pentru a Te sluji pe Tine, Doamne și a-mi apăra patria!…”.
În primăvara anului 1953, odată cu moartea lui Stalin se încheie perioada nimicitoare de zarcă a lui Purcărea care stors de puteri, arătând mai degrabă ca o stafie din cauza TBC-ului galopant, alege să lucreze în atelierul de tinichigerie, de aici fiind mutat în primăvara anului 1955 la Biroul tehnic pentru a ține câteva date contabile. Doborât de boală, în cele din urmă este izolat în pavilionul tuberculoșilor și într-o zi a lunii aprilie din anul 1956 este nevoit să-și facă bagajul, fiind încărcat în dubă cu destinația Codlea pentru ancheta Securității. La percheziție, „ofițerul și civilii din jur de uitau la mine halucinați. Nu le venea să creadă. Nu mai văzuseră așa ceva. Nici cei ce ieșeau din catacombe, de prin canale, nu arătau ca mine”. Revoltat până la furie de acuzațiile mincinoase ale Securității care susținea că studenții de la Pitești s-ar fi omorât între ei, i se întocmește raportul de anchetă cu următoarea concluzie: „Nu trebuie să infecteze societatea socialistă, de aceea în domiciliu obligatoriu cu el!”.
„BUCURIILE DE SPUMĂ” ALE DOMICILIULUI OBLIGATORIU
Eliberat din temniță și trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lățești unde o cunoaște pe viitoarea soție, Eugenia Fuică -, începe o altă etapă a destinului lui Purcărea pironit pe crucea pătimirilor, cea a „bucuriilor de spumă”, spulberate de un nou arest în colonia de muncă forțată de la Periprava. Refuză și de această dată să-și toarne frații de suferință din temnițele și așa udate cu sânge, riscând să primescă o nouă condamnare, prilej de chinuitoare zvârcoliri de conștiință: „Așteptam și eu să mă eliberez cândva, să intru în viață, să devin om liber, iar perspectiva de a mai face încă doisprezece ani de pușcărie mă bulversa, mă dădea peste cap, nu îmi mai lăsa timp de dormit, mă arunca în ghearele disperării”.
„Şi aşa au trecut anii, rapid, rapid”
Într-o zi friguroasă de toamnă a anului 1959 Nicolae Purcărea primește să îmbrace din nou zeghea suferinței și pus în lanțuri va fi trimis către fortăreața Aiudului într-o călătorie care va dura opt luni de zile cu halte în închisorile de tranzit: Galați și Jilava. „Doamne, ești bun; / Eu – pământean și rău. / În dragoste nu-Ți semăn, / Nici în milă. / Dar după răni, / Sunt chip din chipul Tău / De par dospit din cer / Nu din argilă…” este fărâma de gând care îl va ține pe Nicolae Purcărea deasupra noilor urgii ale vieții. „Și ne mai ținea ceva în echilibru: credința noastră că într-o zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porțile ferecate ale temnițelor vor cădea și ele. Fiindcă nu cel ce ține bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, acela iese biruitor”. Închis în celularul de la Aiud „ca să se adapteze la noile forme de viață socialistă” ține piept și reeducării colonelului Crăciun presărate cu binecunoscutele ingrediente ale rețetei de îmblânzire a „bandiților”: foame, frig, bătăi, izolare. Cu siguranță replicile demne și pline de duh ale unor deținuți precum moș Bâră care întrebat ce a învățat după 20 de temniță, răspunde: „Apăi, domnilor am învățat un lucru mare. Am învățat să aleg bucata de pită ai’ mai mică” – sunt antologice pentru rezistența opusă de mare parte dintre deținuți în fața tentativelor de schimonosire a conștiințelor. Coleg de suferință cu aleșii intelectualității românești: Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, părintele Dumitru Stăniloae, magistrul Aurel Dragodan care vor preface închisoarea Aiudului „în mănăstire și din mănăstire în focar de cultură”, Nicolae Purcărea își va duce cu împăcare până la capăt crucea vieții zbuciumate de deținut: „Grele sunt zăgazurile afective, acele tainice fire care se tot țes, încât simți cum greutăți imense îți atârnă parcă de cap și trag de tine, afundându-te în cele mai adânci mlaștini ale deznădejdii. Și dacă te lași cuprins, te duci, dispari. Trebuie să faci un efort mare să te scuturi, să te trezești la realitate – la realitatea în care trăiești – și să o iei de la capăt”. Lupta cu amorțirea minții care survenea după izolările repetate, era una acerbă și de fiecare zi: „Din cauza condiţiilor de acolo, trebuia să ne punem mintea la contribuţie, să învăţăm tot timpul. Rugăciuni, psalmi, poezii, orice! În felul acesta, te situai pe poziţia omului care făcea ceva”. Sufletul deținuților condamnați la aneantizare se cimenta în sunetul duios al poeziei transmis prin alfabetul Morse în țevile dezacordate ale celulelor: „Au început ţevile să vorbească, plăcuţele de săpun, toate, pentru că noi, în perioada aceea, nu aveam voie să avem un vârf de creion, nu aveam voie să avem o bucată de hârtie. Cu un vârf de sârmă, cu un vârf de lemn ascuţit scriam şi învăţam. Şi ţevile caloriferului au început să vorbească. Abia aşteptam să vină dimineaţa ca să ascultăm o poezie nouă transmisă pe ţeavă de Radu Gyr. Şi aşa au trecut anii, rapid, rapid”.
DESLUȘIND TAINELE LEMNULUI PRINTRE SPINII PRESUPUSEI LIBERTĂȚI. „PE PIEPTUL VEȘNICIEI”
Anul 1964 aduce cu el euforia eliberării împletită cu amărăciunea deziluziei: „Iată-mă deci scăpat dintr-o temniță și aruncat în alta, temnița cea mare a țării! Ce a urmat? A urmat un nou Pitești după Pitești. În noua lume în care intrasem, mă împleticeam și mă încurcam în hățișurile labirintului greu de străbătut. Nu mă puteam încadra în societatea construită de comuniști. O stare frământată și fragmentată de incertitudini. Eram mai liber în închisoare pentru că acolo nu aveam decât un gând: eliberarea şi păstrarea demnității noastre ca om, şi verticalitatea”.
În urma rugăciunii stăruitoare, în ființa lui Nicolae Purcărea se produce „trezirea – un proces ciudat ce țâșnește cu putere, ca un izvor subpământean care te răscolește, te îndeamnă să faci ceva. Și aceste energii au început să prindă putere. Aflasem calea: era calea transpunerii, a sublimării tuturor durerilor în artă!”. Dăruit de Dumnezeu cu sensibilitate și noblețe sufletească, Nicolae Purcărea își va dobândi prin artă libertatea lăuntrică refuzată de lumea încătușată de afară, dedicându-se cu toată ființa meșteșugului cioplirii lemnului pe care îl deprinsese în închisoarea de la Alba Iulia, ucenicind pe lângă părintele Arsenie Papacioc: „Am lucrat de toate căci ardeau în mine dorințe nebănuite de a încerca de toate. Eu, care trăisem un adânc sentiment al neputinței, spărsesem acum zăgazurile de zbucium; și iată-le zvelte, ieșite din mâinile mele: căuce, blidare și solniți, linguri și scări și porți, pridvoare fără seamăn, troițe, cruci și furci și fuse…”. Fără să i se îngăduie susținerea examenelor finale de anul IV care i-ar fi permis absolvirea Academiei Comerciale, sfătuit să-și înceapă din nou studiile pe care însă refuză să le reia, ostracizat de lumea proletară a nefericitei ere comuniste, reușește să se angajeze la o bază de aprovizionare pentru industrie. Ulterior va lucra la C.I.A.T. – Centrala Industrială pentru Tractoare și Autobuze – de unde va fi dat afară din cauza trecutului compromițător. La intervenția unui cunoscut se angajează din nou la un depozit de aprovizionare din Brașov unde va rămâne până la pensie. Timpul de acasă, Nicolae Purcărea îl va răstigni în totalitate pe altarul sculpturii mai cu seamă după decesul soției (1984). Astfel devine unul din cei mai apreciaţi şi căutaţi meşteri de artă populară din țara noastră, la vârsta de 90 de ani conferindu-i-se demnitatea de „tezaur uman viu”. Cu aceeași dibăcie cu care a mânuit dalta, va sluji condeiului așternând pe hârtie pagini de suflet și simțire românească în volumul: Țara mea de basm. Rostuirea artei populare. Radiografia propriei treceri prin valurile aprige ale vieții și-o va termina cu puțin timp înainte să pășească pe tărâmul veșniciei și va prinde conturul tiparului sub titlul sugestiv: Urlă haita… Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud.
În ultima parte a vieții va bea din paharul suferinței și cele din urmă picături care mai rămăseseră nesorbite, aproape doi ani fiind țintuit la pat din cauza bolii. La 25 septembrie 2015, sufletul lui Nicolae Purcărea va îmbrăca haina de nuntă pentru a se așeza împăcat la ospățul Mirelui ceresc, la care s-a învrednicit să fie chemat pentru mărturia vie de credință și iubire cu care și-a pecetluit înscrisul întregii sale vieți: ,,Eu sunt nebunul care de dragul unui principiu, al unei verticalităţi, într-o cutremurătoare ispită am dat cu piciorul vieţii, am renunţat la o aşa-zisă libertate şi n-am făcut pact cu diavolul, adică n-am acceptat să devin informator. O sfântă şi conştientă nebunie, care m-a costat atâtea lanţuri şi ani grei de temniţă. Şi Dumnezeu m-a întărit, m-a ajutat, căci altfel nu mai eram Om”.
(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 41)
[1] Nicolae Purcărea, Urlă haita, Fundația Sfinții Închisorilor, 2012, pag. 17-18. Toate citatele autobiografice sunt preluate din aceeași sursă (n.red.).
[2] Nicolae Steinhardt
[3] Andrei Ciurunga
Pingback: GENERAȚIA DUSĂ CU ZĂHĂRELUL. NICOLAE PURCĂREA - ATITUDINI - Mănăstirea Paltin