PĂRINTELE PETRONIU TĂNASE, CĂRTURARUL SMERIT DE LA SCHITUL PRODROMU

Motto: „Cel ce se dăruiește necontenit, prin iubire, lui Dumnezeu și aproapelui, acela prin harul lui Dumnezeu se preface ca untdelemnul în lumină și ca tămâia în mireasmă”.

CU FOCUL CREDINȚEI ÎN SUFLET, DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

„Părinții mei ne-au învățat să avem frică de Dumnezeu, dragoste pentru Biserică, respect și cinstire către toți ceilalți oameni”. Continue Reading »

Sf. Vasile și veacul de aur al Bisericii

Veacul al patrulea de la Hristos se numește în istorie „veacul de aur” al Bisericii, și pe bună dreptate, căci după veacul întâi (veacul Sfinților Apostoli), veacul al patrulea a dat Bisericii cele mai „mari” și mai strălucite figuri de Sfinți Părinți. Atunci au trăit Sfinții Pahomie cel Mare, Antonie cel Mare, Atanasie cel Mare, Constantin cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Arsenie, Efrem Sirul, Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigorie de Nyssa ș.a. Atunci au dispărut zeii. Atunci au încetat să mai vorbească muzele. Atunci cădeau idolii, atunci se prăbușea cu mai mult zgomot păgânismul, atunci cădea Europa sub stăpânirea barbarilor, atunci se vedea cât de putred era Imperiul roman. Atunci totul se încovoia, numai sfinții stăteau drepți. Atunci a trăit și a strălucit pe cerul Bisericii, ca un luceafăr între stele și Sfântul Părinte Vasile cel Mare. Continue Reading »

„DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI” PE „DRUMUL CRUCII”

„Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”.

„Sunt oameni, sunt chipuri în fața cărora nu putem decât să ne plecăm capul și să ne făgăduim că le vom purta vie amintirea, tocmai pentru ca povestea lor să nu devină povestea celor de mâine. Unul dintre acești oameni a fost Constantin Rodas, neprihănitul supraviețuitor al cumplitei reeducări de la Pitești”[1]. În ziua de praznic a Maicii Domnului, de Intrarea ei în biserică (21 noiembrie 2020), în vreme ce la mănăstirea Petru-Vodă se făcea pomenirea de 14 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la Aiud pășea triumfător în veșnicie „de mână cu Maica Domnului”, surâzătorul Tache Rodas, neînvinsul mărturisitor al temnițelor comuniste.

Originar din Drăgănești, județul Prahova, Constantin Rodas a văzut lumina zilei la 14 noiembrie 1924, fiind fiul lui Hrisostomos și al Ioanei Rodas. Tatăl, grec de origine, a rămas în România până la emiterea Decretului de repatriere a cetățenilor greci care trecuseră prin închisorile comuniste și va muri în Grecia, nemaiapucând să-și vadă fiul, rămas să pătimească în iadul gulagului românesc. Puterea nebănuită de a răbda cu sufletul senin supliciile detenției, Constantin Rodas o va regăsi atât în mijlocirea Maicii Domnului, cât și în moștenirea de har primită de la unchiul său, mitropolitul Hrisostom de Smirna, trecut în rândul sfinților în calendarul Bisericii Greciei, după cum ne mărturisește Tache Rodas însuși: „În toată perioada pușcăriei am știut că Maica Domnului și rugăciunile unchiului meu sfânt m-au ajutat să rezist, să nu cedez torturilor și reeducării. În chinurile cele mai mari simțeam înlăuntrul meu o forță, o bucurie care mă întăreau și nu simțeam nimic când eram bătut. Mitropolitul Hrisostom de Smirna este fratele bunicului meu și a fost martirizat de către turci în chinuri inimaginabile și apoi trupul batjocorit în mijlocul mulțimii. Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”[2]. În lunga detenție pe care o va ispăși cu o maiestuoasă demnitate, va pecetlui chiar cu sângele său această mărturisire de credință. Continue Reading »

Motto: „Se destramă tunica de piele ca să învieze duhul”. (Maica Heruvima)

ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI LA ÎNCEPUT DE DRUM

„Svetlana citea enorm, vorbea cu ușurință despre aproape orice și, mai ales, fascina prin luciditatea minții, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea”.

În cimitirul tihnit al Mănăstirii Petru-Vodă, una din cărările lui înguste duce la crucea care străjuiește mormântul smerit al maicii Heruvima Tănasă. Odată ajuns la căpătâiul maicii, rămâi cu privirea îndreptată către ochii ei pătrunzători, adânciți într-o suferință tăinuită de curiozitatea iscoditoare a lumii care te fixează din poza aflată pe cruce și care poartă în ei lumina dârzeniei unei voințe de fier. La Petru-Vodă și nu doar aici, povestea vieții ei cutremură și astăzi inimile celor care o aud întâia dată și care nu au cunoscut-o îndeaproape. Însă, pentru cei care i-au fost alături în clipele de grea încercare și de mucenicească pătimire, lupta ei îndârjită cu boala a fost dovada grăitoare a unei mărturisiri de adâncă credință în Hristos. „Mi-a scris că luptă, nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”, este mărturia prietenei ei de suflet, Camelia Răileanu, plecată și ea la Domnul la doar 33 de ani. Maica Heruvima avea să-și înceapă urcușul către cer la 30 de ani, fiind răpusă de aceeași boală nemiloasă a cancerului care continuă să secere până astăzi mii și mii de vieți și să deschidă totodată porțile Împărăției celei veșnice pentru sufletele curățite în focul durerilor și împodobite cu cununa răbdării. Continue Reading »

MĂRTURISITORUL MARIN RĂDUCĂ, SMERITUL ISIHAST ȘI TAINICUL RUGĂTOR AL LUI HRISTOS

LA ȘCOALA CREDINȚEI ȘI A JERTFEI, DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE

„Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru”.

Cu doar câteva zile înainte de prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, după ce a așteptat răbdător să treacă ziua în care a împlinit cei 99 de ani de viață, nevrând parcă să umbrească bucuria celor dragi de a-l avea încă aproape, smeritul și isihastul mărturisitor al temnițelor comuniste, Marin Răducă, a plecat dintre noi ca să dea răspunsul cel bun înaintea nemitarnicului Judecător.

„Sunt născut într-o comună, Poienarii-Rali, județul Prahova, la 10 octombrie 1922”, mărturisea Marin Răducă într-un dialog purtat cu P.S. Macarie al Europei de Nord și „bineînțeles că la timpul respectiv, nu exista familie care să nu creadă în Dumnezeu. Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru. Nu erau anomaliile de astăzi când au încercat să-L scoată pe Dumnezeu, începând cu icoanele din școli. Nouă, comuniștii au încercat să ni-L scoată pe Dumnezeu din inimile noastre, din credința noastră”[1].

Viața satului în care Marin Răducă a văzut lumina zilei proba mărturisirea de credință a poetului Lucian Blaga, pentru care „veșnicia s-a născut la sat”. Lumea satului, Poienarii, era circumscrisă firescului credinței în Hristos. Familia, școala și Biserica erau un tot unitar și făceau un zid împotriva celor care încercau să propovăduiască alte credințe decât cea ortodoxă. Marin Răducă a crescut sorbind din izvorul nesecat al credinței adânci a sătenilor săi. Preotul și învățătorul satului natal i-au fost modele vii de pilduitoare viață creștină până la 14 ani când a plecat la Brașov ca să urmeze cursurile Liceului Andrei Șaguna.

Anii de liceu îi vor fi marcați de atmosfera de efuziune creată în jurul Frățiilor de Cruce. Se înfiripa o lume nouă, a cărei ideologie pornea de la testamentul celor doi martiri, Ionel Moța și Vasile Marin, căzuți pe câmpul de luptă de la Majadahonda: „Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”. Iar într-o scrisoare adresată soției, Vasile Marin conchidea: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Noblețea jertfei până la lepădarea desăvârșită de sine, regăsită în viața celor doi luptători naționaliști, a aprins în sufletul adolescentului Marin de numai 16 ani, chemarea de a intra ca membru în Frăția de Cruce a liceului său, sub călăuzirea lui Ion Agapie şi Gheorghe Apostolescu, proaspeţi absolvenţi ai şcolii militare de ofiţeri. „Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Ni se făcea educația morții, a sacrificiului, a jertfei”[2], mărturisea Marin Răducă într-un interviu acordat în anul 2018, revistei Atitudini. Prețul plătit pentru idealul de a sluji cu toată ființa neamul și Biserica a fost arestul în beciurile Siguranței Statului din timpul regimului antonescian și condamnarea la ani grei de închisoare. Continue Reading »

S-a născut la 7 octombrie 1787, undeva în apropierea bisericii Visarion din București. Părinții lui, Antonie și Floarea, erau români și creștini buni. Evlavioasa mamă, după ce și-a crescut copiii, s-a călugărit în mănăstirea Pasărea cu numele Filoteia. Fiul ei cel mai mare, după ce a slujit ca preot, la bătrânețe a îmbrăcat și el chipul îngeresc, sub numele Acachie. Fiul cel mai mic, Constantin, din pruncie a fost deprins cu rugăciunea, cu viața evlavioasă și mai apoi cu învățătura. Atras cu putere spre viața duhovnicească, la vârsta de 20 de ani (în 1807), tânărul Constantin a părăsit pentru totdeauna casa părintească și a intrat în mănăstirea Cernica de lângă București.

Mărunțel la trup, luminos la față, cu înfățișarea cuvioasă și feciorelnică, cu ochii vii în care se citea curăția inimii și a credinței, așa l-a văzut și l-a primit în mănăstire cu părintească bunătate, bătrânul stareț Timotei și l-a dat în grija cuviosului Pimen, un duhovnic „înțelept la minte, îmbunătățit la fapte, iscusit în Sfânta Scriptură, bogat în învățătură și meșter priceput în săpătura de lemn”. Cu munca ostenitoare, cu iubirea fiiască și cu ascultarea, Constantin a câștigat nu numai inima duhovnicului său Pimen, ci și a tuturor călugărilor, încât după un an de la intrarea în mănăstire, fratele Constantin a ajuns monahul Calinic.

Tânărul călugăr împlinea cu sfințenie pravila cea grea a vieții monahale: se ruga cu evlavie, postea peste măsură, dormea puțin – trei ceasuri pe noapte, nu lungit pe pat, ci odihnindu-se într-un scăunel din colțul chiliei – lucra la cruciulițe de toată frumusețea, asculta cu smerenie și împlinea cu râvnă tot ce i se poruncea, încât și-a câștigat prețuirea și iubirea tuturor călugărilor din mănăstire, fie tineri, fie bătrâni. Continue Reading »

Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin

Motto: „Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim sunt mișcați și-i câștigăm”.

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE 

„Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu Îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul”. Acesta a fost crezul lăuntric după care Sf. Porfirie Kavsokalivitul și-a călăuzit întreaga viață și i-a rămas credincios până la moarte. Născut sub ocrotirea Sf. Ioan Rusul în Insula Evvia, în satul Sfântul Ioan din Karystia, aproape de Aliveri, la 7 februarie 1906, Evanghelos Bairaktaris, cel care avea să devină unul din cei mai mari duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul, a fost al patrulea copil din cei cinci ai lui Leonidas şi Eleni Bairaktari. Din pricina sărăciei, tatăl său a fost silit să plece în America și să lucreze la Canalul Panama. Iubitor al slujbelor bisericești, Leonidas a fost cântăreţ la biserica din satul lui și adeseori l-a însoţit ca psalt pe Sf. Ierarh Nectarie, în călătoriile acestuia. Copilăria Sfântului Porfirie va fi una greu încercată de strâmtorări, care deși nu au fost lesne de îndurat, totuși l-au ajutat să-și alipească inima de Hristos și să-și dorească să se desprindă cu totul de grijile lumești.

Evanghelos a urmat cursurile şcolii din satul natal vreme de doi ani, dar din pricina lipsurilor materiale, a fost nevoit să părăsească şcoala, astfel că la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deţinute de familia sa şi să păzească animalele. Pentru a câştiga mai mulţi bani, de la vârsta de 10 ani, tânărul Evanghelos a început să lucreze la minele din zonă şi la nişte băcani din Halkida şi din Pireu. Datorită inimii lui ascultătoare și a conștiinciozității cu care își îndeplinea îndatoririle, patronii îl îndrăgeau și aveau încredere deplină în el, după cum ne mărturisește părintele Porfirie însuși: „Mama m-a trimis la un magazin în Halkida. Erau acolo alți doi copii. Toți îmi porunceau, iar eu alergam pretutindeni. Făceam tot ce-mi spuneau fără vicleșug. Și asta m-a dus la ceva bun. Într-o zi, pe când măturam magazinul, am găsit niște boabe de cafea nemăcinată. M-am aplecat și le-am luat în mână, ca să le arunc înapoi în sac. Stăpânul era în biroul lui, m-a văzut, a înțeles ce voiam să fac și m-a strigat. I-a strigat și pe ceilalți copii și i-a dăscălit. Acolo se făcea mare risipă, iar eu i-am făcut o impresie bună. Din acea zi am împărțit treburile și am pus rânduială în magazin. Munceam la toate cu sârguință și fără să grăiesc împotrivă”[1].

PLECĂRILE LA SF. MUNTE. NEVOITOR LA CHILIA SF. GHEORGHE

„Mi-am pus în adâncul inimii gândul să mă fac pustnic. Mi s-a făcut un dor fierbinte”.

Pe când lucra la băcănie, în trei rânduri s-a îmbarcat pe vapor ca să ajungă în Sf. Munte, însă dorul de frați și de părinți, de fiecare dată l-a întors din drum: „Am ajuns la Tesalonic. Am coborât din vapor. Nu știam unde să merg. M-am dus la Sf. Dimitrie, m-am închinat. Am îngenuncheat și am plâns, rugându-l pe sfânt să mă ajute să mă fac pustnic; acesta era visul meu. Apoi am mers pe un deal și am ajuns la o bisericuță. Era închisă, însă avea o bancă afară. Acolo am rămas toată noaptea. Am plâns mult, voiam iarăși să merg acasă, la părinți. Era ispită pentru mine asta: de trei ori m-am întors înapoi”. După toate aceste preumblări și întoarceri, însuflețit de lectura vieții Sfântului Ioan Kalivitul, tânărul Evanghelos se hotărăște să plece definitiv spre Sf. Munte Athos, dornic să pășească pe urmele sfântului care i-a aprins inima de atâta râvnă dumnezeiască: „Pe când păşteam vitele” – își amintește părintele Porfirie – „citeam silabisind viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil de 12-15 ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kavsokalivia la Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire pentru Dumnezeu”. Într-un timp în care copiii nu erau primiți în Sf. Munte, acoperit de omoforul Maicii Domnului, Evanghelos pășește în Grădina ei, grație milostivirii unui călugăr bătrân care pe vapor îl va recomanda tuturor drept nepotul lui și va lua pe umerii săi răspunderea ca în fața autorităților să dea seamă pentru el. Continue Reading »