VIAȚA SF. IACOV TSALIKIS

Descoperiți viața minunată a nevoitorului lui Hristos, Sf. Iacov Tsalikis, din mănăstirea Cuv. David din Evia, alcătuită de maicile de la mănăstirea Paltin. VIAȚA SF. IACOV TSALIKIS

Motto: „Voi, ca viitori monahi, să odihniți lumea, fiindcă nu veți mai fi ca noi, asceți. Multe veți zice și puține veți face! Însă, să slujiți poporului! Dacă nu veți fi asceți, cel puțin să vă mântuiți prin iubire și ospitalitate!”.

VAS ALES AL HARULUI DUMNEZEIESC DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

„Sfânta mea, să-mi dai destinul meu, însă un destin ceresc”.

„Să vorbești și să scrii despre Cuviosul Iacov din Evia nu este așa ușor, chiar dacă s-au scris multe și se vor mai scrie în viitor, încă și mai multe lucruri. Aș zice chiar că numai un sfânt poate să înțeleagă un alt sfânt, fiindcă amândoi vorbesc aceeași limbă, limba Sfântului Duh. Cuviosul Iacov a fost o plantă bineîmiresmată a Răsăritului, un om care a vrut ca în viața lui voia lui Dumnezeu să stăpânească, iar nu voia lui. A crezut cu toată ființa lui în Dumnezeul cel Întreit, în Maica Domnului, în Cuviosul David, sfântul mănăstirii lui, în vecinul său, Cuviosul Ioan Rusul, în Sf. Parascheva, pe care s-a învrednicit să o vadă de mic copil și, încet-încet, a intrat în viața veșnică, începând din această viață” (Î.P.S. Neofit de Morfou)[1].

Părintele Iacov, „unul dintre cei mai mari sfinţi ai secolului nostru”, așa cum îl socotea Sf. Porfirie Kavsokalivitul, având „harismele Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina”, cum îl descria Sf. Paisie Aghioritul, a venit pe lume la 5 noiembrie 1920, în ținuturile însângerate ale Asiei Mici, în satul Livisi-Makri. Așezat în vecinătatea insulei Rodos de unde se trăgea bunicul de pe tată, Iacov Tsalikis – după al cărui nume va fi și botezat de către celălalt bunic, Gheorghe Kremmida – satul natal al Sfântului Iacov a cunoscut asuprirea nemiloasă a turcilor.

Tatăl său, Stavros, zidar și meșter iscusit în cositorirea vaselor de aramă, va fi luat rob de către turci și dus în Trapezunt, iar mama lui, Teodora și bunica, Despina vor purta, în acele vremuri tulburi, povara creșterii celor doi copii: Gheorghe și Iacov. Urgiile săvârșite de păgâni, vor semăna multă groază în locuitorii Livisiului, nevoiți în cele din urmă să se refugieze în patria-mamă, Grecia.

Familia părintelui Iacov va fi primită în ținuturile ospitaliere ale Eviei de Nord, în satul Farakla. Stavros își va revedea familia în anul 1925, după ce va evada din Trapezunt. Îmbrăcat în haine turcești și vorbind foarte bine limba turcă, el va izbuti să străbată Turcia centrală și să se îmbarce pe vaporul care îl va aduce cu bine, în portul Pireu.

Iacov împlinise 5 ani și jucăria lui preferată era cățuia. Crescuse în șoaptele rugăciunii mamei sale, care atunci când se adresa Maicii Domnului, se întorcea spre Munții Kikkos și striga: „Maica Domnului din Kikkos, păzește-i pe copiii lumii și pe ai mei!”. Pe bunica, Despina, o însoțea zi de zi la bisericuța Sfintei Parascheva ca să aprindă candelele.

Într-una din serile în care se ruga singur în smerita bisericuță, Iacov a văzut o femeie înaltă, îmbrăcată în negru care îi făcea semn să se apropie. Când a ajuns lângă ea, aceasta l-a întrebat: „Iacove, ce vrei să-ți dăruiesc pentru atâtea rugăciuni pe care le faci în casa mea?”. Înmărmurit de uimire, copilul a întrebat-o: „Dar cine ești tu, draga mea doamnă?”. La răspunsul primit: „Eu sunt Sf. Parascheva și orice-mi vei cere, îți voi da”, va alerga într-un suflet, acasă ca să-și întrebe mama ce anume să-i ceară sfintei. Deschizându-și larg brațele, parcă vrând să îmbrățișeze cerul, mama îi va încredința răspunsul: „Să trăiesc după voia lui Dumnezeu, Sfântă Parascheva! Să-mi dai destinul de om care se va mântui”.

Sfânta îi va împlini cererea, prorocindu-i că va avea parte de multă slavă și cinste de la oameni. Mai târziu, povestind el însuși despre arătarea Sfintei, adăuga: „Oare Sf. Parascheva mi-a spus minciuni? Oare mic lucru mi-a dat? M-a făcut preotul Tainelor lui Dumnezeu”.

FĂCĂTOR DE MINUNI DIN COPILĂRIE

„Începând de la vârsta de 10 ani, mulți îl numeau părintele Iacov și câteodată îi sărutau mâna, deși el și-o trăgea”.

De la vârsta de 6 ani, micul Iacov învățase pe dinafară Sf. Liturghie, deși nu știa carte. Primele clase primare le va face la școala pentru copiii refugiați din Farakla. „Iacov prindea repede lecțiile, astfel încât, fără nicio greutate a devenit premiant. Copilașul sărac de 6-7 ani, umbla în cele mai multe luni ale anului desculț, cu hainele găurite, dar întotdeauna curate. Era exagerat de slab și se distingea cu ușurință de ceilalți copii. Înalt, serios, cu căpșorul lui totdeauna drept, cu fruntea curată, luminoasă, nu era văzut jucându-se pe drum și nimeni nu l-a văzut vreodată purtându-se necuviincios. La școală, copiii, uneori fără să-și dea seama, alteori cu ironie, îl strigau câteodată: bunicule. Fratele lui, Gheorghe, și unii care îl știau mai bine, adesea îi spuneau călugărul. Mai târziu, începând de la vârsta de 10 ani, mulți îl numeau părintele Iacov și câteodată îi sărutau mâna, deși el și-o trăgea”[2].

Inima și mintea lui erau atât de neprihănite, încât la Sf. Litrughie, când psalții cântau Heruvicul, Iacov auzea foșnet de aripi în jurul Sfintei Mese. „Credeam că preotul nu avea trup, că era înger. Spuneam că avea două oase la umeri ca niște cuiere de care-și atârna rasa”.

Toți sătenii îl prețuiau pentru râvna și dragostea lui față de cele sfinte și, nu de puține ori, îl chemau în ajutor atunci când se aflau în necazuri și boli. „Se îmbolnăveau animalele? Îl chemau pe micul Iacov să le citească. La fel, la copiii mici. Chiar și la femeile care nu puteau naște, îl chemau pe micul Iacov. Astfel, într-o zi, preotul satului l-a rugat să vină să-i citească preotesei câteva rugăciuni pentru că nu putea să nască.

Am luat și eu o carte veche de rugăciuni și, cu mare rușine, am îngenuncheat într-un colț și am început să mă rog pentru preoteasă. Îndată ce Iacov a ieșit pe ușă, preoteasa l-a născut pe Vanghelache”[3]. Avea doar 9 ani când a fost trimis cu fratele lui să treiere ogorul și un șarpe l-a mușcat de mână pe Gheorghe care, plângând de durere, a strigat după ajutor. „Iacov l-a mângâiat pe fratele său, i-a spălat rana cu apă și, îngenunchind, a scos crucea cea mică de lemn, pe care o purta întotdeauna la gât, l-a însemnat pe fratele său cu ea în chipul Crucii și și-a ridicat mânuțele spre cer, spunând: Hristoase al meu, Te rog, fă ca otrava să se facă apă ca să nu pățească ceva rău, frățiorul meu! Și pedepsește șarpele cel blestemat! Peste puțin timp, durerea a încetat și veninul nu și-a mai făcut efectul său vătămător. Și nu numai atât. Șarpele s-a dat puțin în lături, a rămas nemișcat și a murit”[4].

CHIP AL RĂBDĂRII PE CRUCEA ÎNCERCĂRILOR

„Biserica îi luminează pe oameni, nu-i înnebunește”.

Din pricina neajunsurilor materiale, Iacov va fi nevoit să renunțe la școală și să muncească alături de tatăl său în zidărie. În inima și pe buzele lui, rugăciunea era nelipsită. În timp ce căra lut și pietre, rostea neîncetat paraclise și șoptea tropare. Noaptea se trezea și stătea ore întregi la rugăciune, făcând multe metanii și citind la lumina opaițului. Singura care îi cunoștea viața ascunsă plină de nevoințe era mama lui, Teodora, pe care părintele Iacov o asculta fără murmur, socotind-o stareța lui. Sfaturile ei vor alcătui un adevărat îndreptar de viață creștin-ortodoxă pentru viitorul stareț al Mănăstirii Cuviosului David. Părintele Iacov își amintește că într-o zi ploioasă i-a zis cu supărare mamei sale: „Mamă, iar plouă!”, iar ea l-a certat, spunându-i: „Fiul meu, El este Dumnezeu și face ce vrea!”.

La vârsta de 15 ani, Iacov va fi greu încercat de boală, fiind aproape de pragul morții. Se va vindeca în chip minunat în urma arătării Sfântului Haralambie, care îl va binecuvânta cu mâna sa în semnul Sfintei Cruci. În același chip, se va tămădui de rănile infectate pe care le căpătase la picioare din cauza mersului desculț, pe jos, pe gheață și prin ploi, după ce se va osteni să meargă să se închine la icoana Maicii Domnului „Străina” din Almiro-Volos.

Cu puțină vreme înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Sf. Parascheva i se va arăta adeseori tânărului Iacov, în bisericuța ei, înștiințându-l de apropierea războiului. Îndurerat de nenorocirile care urmau să vină, își va înmulți nevoințele, retrăgându-se pentru rugăciune, în fiecare duminică, în locurile cele mai liniștite unde, ferit de privirile omenești, își va săpa singur o mică peșteră.

După război, au venit ocupația germană și foametea. Iacov postea aspru, nemâncând nimic de duminică după-amiază până sâmbătă când mergea la Sf. Liturghie, se împărtășea și numai după aceea, lua o mică gustare. Nevoința aceasta nu o săvârșea întotdeauna. De două, trei ori, însă, fără voie, ea s-a făcut fără pauză și astfel Iacov și-a primejduit sănătatea.

Din cauza sărăciei, Iacov nu avea cu ce să se încalțe și suferea nespus de mult pentru că era nevoit să cânte desculț în biserica Sf. Gheorghe, fiind judecat de către unii săteni. Într-una din seri, după ce s-a rugat cu multe lacrimi, s-a hotărât să nu mai cânte desculț în biserică, spunându-și în sinea sa: „Se poate să aibă dreptate oamenii care mă judecă. Este biserică, casa lui Dumnezeu, nu casa oarecăruia”. Însă, îndată după ce l-a luat somnul, l-a văzut pe Sf. Gheorghe care i-a zis: „Eu, fiul meu, nu vreau să pleci, ci vreau să cânți în casa mea, așa cum ești”. Și a continuat să cânte desculț, timp de un an.

„SFÂNTA TREIME NE-A IZBĂVIT!”

În anul 1942, mama lui, Teodora, va pleca la Domnul, după ce va prevesti ziua în care se va săvârși și o va încredința pe fiica ei cea mai mică, Anastasia, purtării de grijă a lui Iacov.

Anii ocupației germane vor trece chinuitor de greu. Confundat cu răzvrătiții care luptau în munții Eubeii, Iacov va fi luat prizonier împreună cu alți câțiva săteni, urmând să fie executat. Se va ruga cu multe lacrimi să se facă voia lui Dumnezeu cu ei. Pe când nemții își pregăteau mitralierele să-i împuște, au primit ordin să-i lase liberi pe captivi. Astfel, s-au întors cu toții acasă, repetând vorbele lui Iacov, tânărul de 23 ani: „Sfânta Treime ne-a izbăvit!”.

În anul 1947, Iacov va fi chemat la Volos să-și facă stagiul militar, fiind trimis la Centrul de Aprovizionare și Transporturi din Pireu. În ciuda ironiilor soldaților care îl strigau tot timpul, „Părinte Iacov”, tânărul nevoitor era singurul ajutor de nădejde al tuturor celor aflați în nevoi și necazuri. Viața lui sfântă nu va trece neobservată de credinciosul comandant al unității, locotenent-colonelul Policarp Zois, care îi va înlesni să meargă duminica la biserică. Îl va îndrăgi atât de mult încât, îi va propune înfierea. Însă, dorința fierbinte a lui Iacov era să se lepede cu totul de lume și să devină călugăr.

După moartea tatălui său, petrecută în anul 1949, va lucra din greu pe ogoare, într-o fabrică de țiglă din Atena și la minele de magneziu din ținutul natal, ca să adune puțină zestre pentru sora lui mai mică, Anastasia. În cele din urmă, aceasta se va căsători în anul 1951.

ÎN DOSĂDIRI ȘI PRIGONIRI LA MĂNĂSTIREA CUVIOSULUI DAVID

„Și tu, fiul meu, te vei sfinți. Să-ți continui nevoințele cu puterea lui Dumnezeu și Biserica te va proclama sfânt!”.

Împăcat sufletește că și-a împlinit făgăduința făcută mamei sale, fără să mai zăbovească prea mult pe gânduri, Iacov va părăsi lumea cu grijile ei, îndreptându-și pașii spre Mănăstirea Cuviosului David „Bătrânul” din Evia. După un lung și anevoios drum, Iacov va ajunge la mult dorita mănăstire, dar la vederea ei, îl va cuprinde de îndată, deznădejdea: „La poarta mănăstirii și lângă zidurile ei, o mulțime de capre și oi se adăposteau de arșița soarelui. Părăsire și nepăsare. Ciobanii stăpâneau locul și înăuntru și în afară. Unii dintre ei dormeau deja cu familiile lor înlăuntrul mănăstirii în niște chilii mizerabile. Nimic nu era la locul lui. Clădirile le folosiseră mai demult răzvrătiții ca spital și nu mai fuseseră îngrijite deloc. Cei trei monahi care trăiau acolo păreau a fi resemnați cu starea jalnică a mănăstirii. Trăiau idioritmic. Cât despre slujbe… te cuprindea deznădejdea!”[5].

Tânărul egumen Nicodim Tomas părea depășit de situația grea în care se zbătea mănăstirea și locuia în Limni, unde era și preot slujitor. Novicele Iacov va fi primit cu repulsie, fiind așezat la mansardă într-o chilie murdară, cu acoperișul spart, podeaua găurită și ușa crăpată. La parter, erau ținute caprele mănăstirii. … Chilia era murdară, plină de purici și păduchi pe care s-a nevoit din răsputeri să o curețe.

Împreună cu monahul Eftimie, a început să facă cele șapte Laude, iar în duminici cântau la Sf. Liturghie.

Prezența ciobanilor în mănăstire devenea tot mai nejustificată, iar ura lor împotriva lui Iacov, din ce în ce mai aprinsă. Au uneltit să-l omoare, dar prin purtarea de grijă a Cuviosului David, ucigașul s-a răzgândit în ultima clipă și a renunțat la planul de a-l înjunghia. Iacov va continua să se ostenească din greu, vrând să readucă la viață, străvechea așezare monahală aflată în paragină: „Trebuia să alerge în toate direcțiile, atât înlăuntrul, cât și în afara mănăstirii. Nu l-a văzut nimeni vreodată stând și odihnindu-se. Zidea, săpa, mătura, semăna, uda, tăia lemne, avea grijă de cele două bostănării pe care le cultiva pentru sine și pentru a da milostenie”.

Singurul lui refugiu era peștera Cuviosului David, aflată într-o stâncă, la o distanță de 20 de minute de mers pe jos de la mănăstire, unde Iacov se retrăgea pentru rugăciune. În acea peșteră adâncă și întunecată, Iacov își va despătimi ogorul sufletului, prin rugăciunea lui Iisus și lacrimi de pocăință, primind lumina necreată în inima sa, care-L va slavoslovi neîncetat pe Dumnezeu. Aceasta a fost, pentru foarte mulți ani, nevoința sa ascunsă: în fiecare noapte alerga la peștera Sf. David, primejduindu-se adeseori din pricina drumului neluminat și prăpăstios. Atunci, când se întâmpla să rătăcească drumul, Iacov Îl ruga pe Dumnezeu, cu credința sa copilărească, să îi trimită și lui măcar o singură stea dintr-atâtea câte sunt pe cer, să îi lumineze calea. Și Dumnezeu îl asculta pe smeritul Iacov și îi trimitea câte o stea să îi lumineze drumul către peșteră.

Datorită strădaniilor tânărului nevoitor, locașul în care credincioșii nu veneau decât de două ori pe an, de hram și de ziua Cuviosului David, a devenit tot mai primitor și mai odihnitor. În semn de recunoștință, egumenul Nicodim îl va călugări pe Iacov și îi va încredința ascultarea de iconom. Va răbda cu multă smerenie toate înjosirile și batjocurile venite din partea unui monah din mănăstire, punându-și nădejdea doar în ocrotirea lui Dumnezeu și a Cuviosului David.

În scurt timp, va fi hirotonit preot de către mitropolitul Halchidei care, la sfârșitul slujbei, îi va adresa un cuvânt prorocesc: „Și tu, fiul meu, te vei sfinți. Să-ți continui nevoințele cu puterea lui Dumnezeu și Biserica te va proclama sfânt!”.

PĂRTAȘ AL BUCURIILOR CEREȘTI PE MĂSURA NEVOINȚELOR TRUPEȘTI

„Să vezi, copile! Astăzi am liturghisit și au venit Cinstitul Înaintemergător, Sf. Evghenia, Sf. Ecaterina”…

Întreaga viață a Sfântului Iacov era plină de nevoințe ascetice mai presus de fire: „În fiecare seară când intra în chiliuța sa, aprindea o lumânare, o așeza înaintea lui, lua epitrahilul, se așeza în genunchi și începea să se roage. Începea să citească Paraclisele Maicii Domnului, al Cuviosului David și al Sfântului zilei. Acestea le citea în fiecare zi. Continua cu Psaltirea pe care o citea în întregime. Pe lângă acestea, mai făcea și metanii. În fiecare zi, făcea mai mult de o mie, iar uneori ajungea până la 3000, potrivit cu ziua, cu anotimpul și cu ispitele”.

Era foarte înfrânat și la mâncare. Se hrănea numai cu verdețuri și puține legume. Niciodată nu mânca unt, dulciuri, paste făinoase, creme și alte preparate plăcute la gust.

Mitropolitul Neofit de Morfu își amintește de experiențele cutremurătoare pe care Sf. Iacov le trăia în biserică, în timpul Sfintei Liturghii: „Când pomenea la Proscomidie, de multe ori vedea sufletele părinților de demult ai mănăstirii, cerându-i rugăciunile. Cât era de întristat când ne descria starea de după moarte a unora dintre aceia! Și când unii preoți evlavioși acopereau Cinstitele Daruri, în clipa în care puneau steluța deasupra Agnețului, vedea o stea sub formă de lumină deasupra capului preotului liturghisitor. Cea mai mare parte din durata Liturghiei, atunci când momentul o permitea, stătea în genunchi”[6].

„În vremea Heruvicului, fericitul liturghisitor, de multe ori nu se afla singur în altar, ci era înconjurat de îngeri care Îl slavosloveau pe Dumnezeu. Stăteau atât de aproape de el, încât îl atingeau cu aripile, iar el privea la chipurile lor tinerești. Odată, atunci când a făcut Vohodul Mare, o monahie care era de față, l-a văzut că merge prin aer, că intră în altar fără să pășească pe dușumea. Avea un mod de a liturghisi înălțător. I-a slujit lui Dumnezeu cu dăruire în chipul cel mai înalt al slujirii. Nimic nu era pentru el mai înalt, mai sfânt și mai dulce. Dar totodată, nimic mai înfricoșător decât Sf. Liturghie. Se scula cu temperatură, cu bătăi neregulate ale inimii, cu o strângere puternică în piept, cu o flebită înfricoșătoare, dar liturghisea. Atât de multă râvnă avea fericitul, pentru liturghisire!”[7].

În Sf. Altar era foarte atent și aspru. Voia ca toate să fie făcute cu frică și evlavie. Dacă slujeau și alți preoți, lua seama cum stăteau în fața Sfintei Mese, cum tămâiau, cum își plecau capetele înaintea sfintelor icoane, cum pregăteau dumnezeiasca Euharistie, cum pomeneau numele celor vii și ale celor adormiți la Proscomidie. Cuviosul Iacov nu arunca niciodată numele pe care le primea pentru pomenire, ci le păstra pentru totdeauna. „Când intra în biserică cu cunoscutul său mers sprinten, ziceai că pășește ca pe vată, nu căuta nici spre dreapta, nici spre stânga. Era concentrat și atent. Simțeai că omul acesta nu este atras spre cele de jos, ci spre cele de sus. Cu toate că eram familiari între noi” – istorisește ÎPS Neofit – „nu îndrăzneam să-i vorbesc în timpul Liturghiei, nici măcar un simplu cuvânt. Era atât de concentrat, mintea îi era atât de adunată, încât mă rușinam să-i vorbesc. Bătrânul era în altă parte”[8].

ÎNDELUNG RĂBDĂTOR ÎN BOLI ȘI MULT MILOSTIV

„Eu îi șoptesc Cuviosului David la ureche, iar el deschide linia cu Hristos”

Cu timpul, munca aspră, slujbele lungi și privegherea de fiecare noapte din chilie îi vor șubrezi sănătatea. Suferea de dureri mari de picioare și de rinichi, precum și de dereglări ale sistemului digestiv. Trecuse prin operații grele de hernie, peritonită și prostată. De multe ori, în timpul Sfintei Liturghii se înnegrea din cauza chinurilor trupești, dar niciodată nu întrerupea slujba. Despre Golgota suferințelor sale trupești, mărturisea cu inima înfrântă: „Dumnezeu a îngăduit să merg de atâtea ori la spitale și să fac operații, ca să mă smeresc”. La toate acestea, în ultimii ani de viață se vor adăuga și durerile înfricoșătoare de cap și bătăile cumplite pe care le primea de la diavoli. Ca să poată sluji, se ruga mult Maicii Domnului și Cuviosului David.

La fel de neîntrecut era și în virtutea milosteniei. Suferea mult atunci când nu putea da milostenie, făcând ascultare de porunca egumenului de a nu dărui nimănui nimic din puțina agoniseală a mănăstirii. Întrebat de ÎPS Neofit, după ce Cuviosul Iacov va fi numit egumen al mănăstirii Cuviosului David: „Gheronda, când lumea va veni la mănăstire, cum să ne comportăm noi, viitorii monahi ai sec. XXI?”, Sf. Iacov îi va da următorul răspuns: „Când lumea va veni, să luați seama la trei lucruri în mănăstirea voastră: un zâmbet pentru oameni, un pahar cu apă și o conversație bună. Ce lucruri simple, dar atât de necesare în zilele noastre! Îi plăcea să discute cu pelerinii. Nu se ferea de oameni. Avea mare grijă ca pelerinii mănăstirii să plece împăcați la casele lor și, când veneau mulți oameni, spunea: Astăzi, în mănăstirea noastră sunt atâția oameni! O să-i ospătăm, o să-i iubim, o să-i cinstim, iar dacă nu au bani, o să le dăm și câțiva bani. Vreau să spun că atunci când sosea câte un autocar cu pelerini, nu-i auzeai pe părinții mănăstirii, oftând: Oh, iar o grămadă de lume!, ci dimpotrivă: Câți au venit? Pregătește apa pentru 50 de cafele și adu niște dulceață! Dacă rămâneau și la masă, monahii găteau pentru toți, ca și cum ar fi fost un lucru obișnuit. Astfel de monahism am trăit alături de Cuviosul Iacov: al ospitalității și al bunăvoinței. Părinții mănăstirii îi îmbrățișau pe toți cu iubire și discreție. Nu morală, nu falsă duhovnicie. Pretutindeni simplitate, iubire și afecțiune părintească”[9].

În anul 1972, un hoț a spart pangarul și a furat toți banii. „Atunci, Starețul s-a dus mâhnit la icoana Cuviosului David și i-a spus: Dacă nu-mi vei afla pe cel care a furat banii până ce va începe Vecernia, să nu aștepți să te tămâiez și să fac Vecernia. Peste puțin timp, Cuviosul David l-a adus pe hoț. Acela a intrat plângând în biserică și căzând în genunchi, a cerut iertare”[10].

EGUMEN PLIN DE HAR AL MĂNĂSTIRII CUVIOSULUI DAVID

„Eu vreau numai un colțișor de rai, într-o margine”.

Din anul 1975, Cuviosul Iacov va fi numit egumen al mănăstirii împotriva voinței sale. Va purta cu multă noblețe și această cruce, primindu-i cu inimă părintească pe toți credincioșii care aveau nevoie de un sfat sau de rugăciunile sale. Celor care îl slăveau pentru numirea sa ca egumen, le spunea cu oarecare asprime: „Ascultați! Eu nu am dorit nici egumenie, nici slavă, nici clădiri, nici cinstiri, ci am dorit numai raiul. Sf. David, care trăia în peșteri și în pustietăți și nu le-a avut pe acestea, ce a făcut? Nu prin simplitate și smerenie a dobândit raiul? Ai citit undeva în Viețile Sfinților că aceștia au făcut cutare egumenie, cutare clădire și astfel au dobândit raiul? Nu, ci s-au jertfit, s-au rugat, au postit, trăind în bordeie de pământ și în altele asemenea. Au câștigat virtuți și prin ele au dobândit raiul. Eu vreau numai un colțișor de rai, într-o margine”[11]…

Una din harismele pe care le dobândise în urma nevoințelor sale era cea a străvederii. Multora le-a spus ce avea să se întâmple în viitor. Folosea harisma înainte-vederii în scop pastoral, ca să te ajute să înfrunți cu bine viitorul. Dădea mare importanță celui care aveai să devii, nu celui care ai fost în trecut. Vedea ce avea să se întâmple cu fiecare și în funcție de ce vedea, îți și descoperea. În convorbirile lui cu sfinții, Starețul Iacov era înștiințat despre mult lucruri din lumea contemporană, precum și despre lucrurile care au să vină. Însă, în general, nu vorbea despre asemenea subiecte, deoarece voia ca în sufletele oamenilor să rămână pacea lui Hristos, iubirea lui Hristos, mângâierea sfinților.

ÎPS Neofit de Morfou ne destăinuie nedumerirea pe care a avut-o atunci când l-a auzit pe Starețul Iacov, repetând la fiecare patru, cinci propoziții: „Iertați-mă, vă rog, iertați-mă!”. „Într-o zi, fiindcă aveam îndrăzneală față de el, l-am întrebat: Gheronda, aceste cuvinte, iertați-mă, pe care le spuneți mereu, nu cumva sunt vreun tic verbal? La care, el mă întreabă: Ce înseamnă tic verbal? Obiceiul de a repeta anumite cuvinte, așa cum am eu obiceiul să tot repet cuvântul: deci. Atunci, mi-a răspuns: Nu, copile, nu știi tu!… Tu vezi ceea ce vezi, dar eu văd și alte lucruri pe care cei mai mulți oameni nu le văd, fiindcă eu văd cu luminarea Duhului Sfânt. Se poate ca, în timp ce vorbesc, celălalt să mă admire, fiindcă aude ce mărturisesc despre Cuviosul David, despre Sf. Ioan Rusul, despre arătări de îngeri și ispite și alte diferite lucruri. Așadar, unii mă admiră și spun: Ce om sfânt! Eu, copilul meu, știu că nu sunt sfânt, însă în acel moment provoc admirație unor oameni și de aceea, îndată spun: iertați-mă! Nu vreau ca oamenii să mă admire. Sunt alții care fac invers. Aud cele pe care le spun și se smintesc zicând: Ce aiurit o mai fi și acesta! Auzi, cică vede sfinți și îngeri. O fi vreun smintit! Astfel, unii ca aceștia mă judecă și, de aceea, eu din nou spun: iertați-mă, pentru că ajung pricină de poticnire pentru unii.

Adică, Starețul mi-a descris cum un sfânt vede gândurile, poftele și împotrivirile oamenilor față de cele pe care le spune. De aceea, spunea mereu: iertați-mă. Avea o pocăință continuă”.

Într-un interviu acordat postului de radio al Bisericii din Pireu în anul 2015, mitropolitul Neofit mărturisea cu sinceritate: „Singura harismă pe care, cred că, am luat-o de la stareț, este cea a povestirii. Starețul Iacov nu ne-a lăsat nimic scris, așa cum au făcut-o Sfinții Paisie și Porfirie. Însă, el ne-a lăsat amintirile frumoaselor lui povestiri folositoare pentru suflet, fiindcă a fost un om care își povestea mereu viața, care făcea referire la mama sa, la tatăl său, la părinții din vechime ai mănăstirii, care spunea felurite întâmplări pe care le trăise cu Cuviosul David, cu Sf. Ioan Rusul. Cuvintele lui nu erau vorbe în vânt, ci toate erau cu tâlc. Dacă erai atent, îți dădeai seama că cele pe care ți le spunea, te priveau, în cele din urmă, chiar pe tine însuți. Să aibă în față 15 persoane în același timp și, printr-o povestire, fiecare să primească răspunsul la problema lui, la neliniștea pe care o are, era ceva uimitor! Dar așa se întâmplă când lucrează harul Duhului Sfânt”[12].

De când s-a făcut monah, Sf. Iacov nu a părăsit niciodată mănăstirea în scopuri turistice sau personale, decât atunci când era chemat să liturghisească în alte sate sau când avea grave urgențe medicale. Considera mănăstirea Rai iar ieșirea din mănăstire o asemăna cu căderea lui Adam din Rai. Dumnezeu însă, pentru nevoința și răbdarea sa, i-a dăruit puterea de a călători în duh, oriunde și-ar fi dorit. Astfel mărturisește unuia dintre ucenici, care vizitase Sfântul Munte Athos și încerca sa-i povestească Părintelui Iacov despre frumusețile Sfântului Munte: „Da, cunosc și eu locul acesta. M-a dus Maica Domnului. Peste tot m-a dus…”.

PĂRINTE DUHOVNICESC ȘI ÎNAINTE-VĂZĂTOR AL TAINELOR DUMNEZEIEȘTI

„Neofit, oricâte probleme ai avea în viața ta, să nu lași întristarea să pătrundă în inima ta, fiindcă nu poate fi scoasă cu ușurință și va trebui să depui mare efort ca s-o biruiești”.

Starețul spovedea de obicei în biserică, stând de fiecare dată cu epitrahilul în strana lui, în fața icoanei Cinstitului Înaintemergător și încerca să stea undeva jos ca să nu fie într-o poziție de superioritate față de cel care se spovedea; folosea niște taburete foarte joase. Vedea stările noastre, păcatele noastre, problemele noastre și rușinea noastră de a spune anumite lucruri. Și fiindcă harisma străvederii deschidea televizorul lui duhovnicesc și vedea lumea ta interioară, îți spunea lucruri pe care nu apucai să le spovedești. Însă, le spunea într-un mod foarte politicos ca să nu te rănească, să nu te jignească, să nu te expună. Ba chiar te și justifica. Prindeai curaj și continuai să le spui. Îți dădeai seama că nu-ți poți ascunde păcatele față de acest om, de vreme ce el vedea mai multe decât vedeai tu însuți.

Personal – mărturisește ÎPS Neofit – pricepeam că înaintea mea am un om cu înțelegere, iubire părintească care poate să-și dea seama de ce mi se întâmplă cutare sau cutare lucru în lupta cea duhovnicească. Vreau să accentuez faptul că Starețul Iacov a fost nu numai un preot care spovedea, ci și un părinte duhovnicesc. Era un om al sfințeniei a cărui paternitate duhovnicească putea să nască și să renască oameni”[13].

Într-un dialog purtat cu câțiva studenți de la Facultatea de Teologie din Atena, Starețul a fost întrebat: „Gheronda, ce este credința pentru dumneavoastră?”. Iar el a răspuns: „Aș spune că credința este ceea ce spune Sf. Ap. Pavel, adică ființarea celor nădăjduite, dovada celor nevăzute. A celor nevăzute, fiii mei. Din nefericire pentru mine, este a celor văzute. Aceia l-au întrebat: Ce vreți să spuneți prin a celor văzute? Și le-a răspuns: Iată, când fac Liturghie, îl văd pe îngerul meu că mă călăuzește. Îngerii și arhanghelii aleargă să-mi țină Sfintele ca să nu le scap, fiindcă sunt neputincios. Am cinci boli! Când Părintele Serafim cântă Heruvicul, eu văd îngeri și arhangheli săltând. Prin urmare, eu cred cele pe care le văd, pe când voi, fiilor, trăiți în Omonia, trăiți în mijlocul Atenei de azi și veniți să vedeți un amărât de ieromonah care pustnicește în pădurea Cuviosului David din Evia de Nord și vă încredințați din ce vă spun și credeți fără să fi văzut îngeri și sfinți. Eu cred ceea ce văd, voi mă credeți pe mine fără să fi văzut vreodată ce am văzut eu. Așadar, voi, fiilor, vă veți împărtăși de fericirea despre care vorbește Scriptura: Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut. Eu n-am să am parte de această fericire. Credința voastră, fiilor, este mai mare decât a mea, iar Hristos o prețuiește mai mult decât pe a mea, care văd”[14].

Sf. Iacov este cel ce va profeți actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe, PF. Bartolomeu, că va ajunge patriarh, pe când era doar mitropolit al Calcedonului.

MARE VINDECĂTOR DE BOLI

Starețul era foarte sensibil la mâhnirea oamenilor care îl vizitau. Știa bine că ea este boala cea mai dureroasă a lumii de astăzi, iar aceasta i-a spus-o într-o zi, însuși Cuviosul David, atunci când Starețul l-a văzut ieșind din icoana lui: „Astăzi, cea mai mare boală este mâhnirea”.

Între multele harisme pe care le primise Sf. Iacov, s-a numărat și cea a vindecării bolilor. „Fotiniei, care suferea de mulți ani de o boală nevindecabilă, la sfârșitul spovedaniei, i-a spus: Nu te mâhni, Fotinia, până mâine se va rezolva. Și, într-adevăr, dimineața nu mai exista nici urmă de boală. În același fel, s-a vindecat o preoteasă tânără ce avea patru copii.

Un copil de 13 ani avea cancer la limbă. A făcut semnul crucii peste el și s-a făcut bine. Într-o zi, a intrat cineva în mănăstire în pijama. Toți s-au mirat de aceasta, dar omul era profund emoționat. Până să coboare Părintele Iacov, acela a explicat situația lui, unui preot ce vizita mănăstirea. Avusese o problemă foarte serioasă la picior, pe care trebuia să-l taie, să-l curețe și apoi să-l pună la loc. Bolnavul, așa cum fusese programat, s-a dus la spital ca să-i taie piciorul. Medicul responsabil a cerut să-i vadă piciorul pentru ultima dată și, văzându-l, a rămas mut de uimire. Atunci, medicul s-a supărat, crezând că bolnavul s-a dus în altă parte și și-a făcut operația. A întrebat apoi cu asprime, dar și cu mirare, cine i-a făcut operația, iar bolnavul i-a explicat că nimeni.

Atunci, medicul l-a întrebat: Înainte de a veni, ai fost la vreo mănăstire? Da, a răspuns acela. Atunci, așa cum ești, ia un taxi și du-te la acea mănăstire ca să mulțumești. Astfel, omul aluat un taxi și, în pijama, a ajuns la mănăstire să mulțumească fericitului Stareț Iacov care se rugase să se facă bine și fără operație”[15].

Oare cine va putea descrie după cuviință, dragostea sa nemăsurată față de cei bolnavi, încât, cu o înfricoșătoare îndrăzneală, îngăduită doar marilor nevoitori, îl mustra și îl forța aproape pe Sf. David să purceadă, împreună cu Sf. Ioan Rusul, să vindece pe diverși bolnavi care apelau la ajutorul sfântului. Și nu se ridica din genunchi, până ce nu primea înștiințare că sfinții vor interveni. Astfel s-au săvârșit nenumărate vindecări, de neconceput pentru știința medicală de azi. De fapt, Dumnezeu îi dăruise lui Iacov însuși darul de a tămădui neputințele oamenilor, însă, pentru a-și menține darul, se smerea pe sine, preferând să pună toată vindecarea pe seama celor doi mari sfinți, prieteni ai săi cu care comunica adesea. Nu de puține ori, Sf. Iacov vorbea cu Sf. Ioan Rusul, referitor la cazurile pe care aveau să le trateze împreună și îl vedea adesea cum ieșea din raclă să vină în ajutorul oamenilor, aflați în primejdii de moarte.

Smerenia sa era atât de mare, încât niciodată nu lăsa loc de înălțare de sine. De pildă, atunci când curtea mănăstirii era plină de oameni, veniți din toate colțurile lumii, să îi ceară ajutorul, Iacov nu punea pe seama renumelui său aceasta, ci zicea tuturor: „Ați văzut, ați văzut câtă lume adună Cuviosul David? Cât de mult îl cinstește lumea?”.

Pe măsură ce se apropia tot mai mult de sfârșitul vieții sale vremelnice, Starețul Iacov nesocotea orice desfătare lumească. Din recunoștință, un ucenic i-a adus un covoraș și l-a pus înaintea icoanei Domnului răstignit, astfel încât Părintele Iacov să-și plece genunchii pe el, dar de îndată ce a văzut covorașul, Starețul s-a supărat și l-a scos afară, zicând: „Iacov este călugăr de 40 de ani… Și acum să pună covor?”…

ÎN GRELE SUFERINȚE ÎNAINTEA PLECĂRII LA CER

„Fiule, Dumnezeu nu vrea flecăreli, ci vrea inimă curată și simplitate”.

Anii 1989 și 1990 au fost plini de suferințe trupești. O dată la trei luni, era nevoit să stea internat în spitalul din Atena. Prin picioarele lui învinețite și negre, sângele nu mai circula. Le târa ca pe niște corpuri străine. Inima îi slăbise de atâtea nevoințe, iar umiditatea crescută a locului în care se află mănăstirea, îi afecta mult plămânii. Însă, rugăciunea lui pentru ceilalți era la fel de fierbinte.

Ucenicul său de chilie își amintește că, deși Starețul zăcea la pat în grele suferințe, telefonul suna întruna, iar cererile credincioșilor aflați în diferite nevoi, nu conteneau să vină. „Atunci când monahul îi explica pe scurt Părintelui Iacov cazul bolnavului de cancer, al celui ce nu avea copii, al bolnavului psihic sau al deznădăjduitului, Starețul, ridicându-și mâinile în sus, spunea: Pomenește, Doamne, pe robul tău, care suferă în Londra de cancer! Tu știi cum îl cheamă. Monahul rămânea uimit de modul acesta de rugăciune, iar într-o zi l-a întrebat cu curaj: Dar bine, Părinte, așa te rogi? Fiule, Dumnezeu nu vrea flecăreli, ci vrea inimă curată și simplitate”.

Începând cu primăvara anului 1991, Starețul a început să pătimească mult din cauza durerilor de stomac. Medicii insistau să nu se obosească, să nu spovedească, să nu liturghisească și să mănânce bine ca să-și poată lua medicamentele. Însă, nici slujirile lui cele sfinte nu le putea lăsa și nici nevoința, nu voia să și-o împuțineze.

A postit cu asprime tot Postul Mare, istovindu-se peste măsură. În Lunea Mare, pentru că Starețul nu mai putea ieși din chilie, părinții i-au adus puțină fasole cu câteva picături de untdelemn. Sfântul s-a mâhnit nespus de mult și i-a mustrat, zicându-le: „Nu-mi stricați nevoința!”. Timp de patru zile, nu a gustat nimic, în ciuda stării precare a sănătății lui. Învierea Domnului a prăznuit-o cu o bucurie lăuntrică de nedescris.

În ultimul an al vieții, când încă mai putea merge pe picioarele sale, suferinde de atâta osteneală, se retrăgea într-o pădure deasupra mănăstirii, unde vorbea cu păsările și copacii pe care el însuși îi plantase și se ascundea într-o scorbură mare a unui copac, unde s-a învrednicit de mari experiențe ale Harului dumnezeiesc, petrecând într-o stare de extaz ceresc, aproape neîncetat, până la sfârșitul vieții sale pământești.

În toamna aceluiași an, Starețul a făcut o infecție care l-a îmbolnăvit de pneumonie. Medicul Kottas care îl cerceta adesea și îl prețuia mult, l-a rugat insistent să meargă din nou la spital, însă Starețul a refuzat: „Orice vrei, fiul meu, numai nu mă trimite la spital!”.

Învățase, prin darul lui Dumnezeu, a birui într-atât de mult mâhnirea provocată de durerile bolii, încât, în toiul chinurilor, spunea: „Inima mea este ca o grădină”, mângâindu-se cu puterea Harului dumnezeiesc.

În ajunul praznicului Intrării Maicii Domnului în biserică, Starețul a privegheat toată noaptea în rugăciune. În timpul Sfintei Liturghii de dimineață, a cântat cu atâta ușurință și măreție, de ziceai că nu este bolnav. La sfârșitul slujbei, a spovedit câțiva credincioși printre care s-a numărat și ierodiaconul aghiorit Ghenadie, căruia i-a spus apăsat: „Bine că ai venit! Nu pleca, ca să fii aici când mă vor schimba!”.

Apoi, a mers în biserica mare, a sărutat toate icoanele, a mulțumit și a preaslăvit pe Dumnezeu. A ieșit din biserică, a înconjurat mănăstirea, a trecut pe la toți monahii, binecuvântându-i și transmițându-le bucuria care se revărsa de pe chipul lui îngeresc. Apoi s-a retras la chilia sa, unde l-a primit pe părintele Alexie care trebuia să facă pentru prima oară o înmormântare. Noul preot nu știa nici tipicul, nici cum să cânte. Fericitul Stareț i-a arătat cum să cânte stihirile înmormântării și l-a rugat să i-o cânte apoi, singur, de la început.

După câteva ceasuri, fericitul cuvios avea să plece, cu chipul luminat de o bucurie îngerească, către limanul odihnei fără sfârșit. Mii de credincioși de pretutindeni s-au adunat la Mănăstirea Cuviosului David ca să-și ia rămas bun de la Starețul cel sfânt.

Sf. Porfirie Kavsokalivitul care se pregătea în acele zile pentru propria plecare din această lume, a exclamat: „A adormit Starețul Iacov, unul dintre cei mai mari sfinți ai veacului nostru. A avut un mare dar al înainte-vederii și al profeției, pe care l-a ascuns cu grijă, ca să nu fie slăvit”.

L-a slăvit, însă, Biserica cea sobornicească, așezându-l cu cinste în ceata sfinților săi cuvioși.

 

[1] ÎPS Neofit de Morfou, Amintiri despre Sf. Porfirie Kavsokalivitul, Paisie Aghioritul și Iacov Tsalikis, Doxologia, Iași, 2023, pp. 229, 238.

[2] Stelian Papadopoulos, Fericitul Iacov Tsalikis, starețul mănăstirii Cuviosului Dabid „Bătrânul”, Ed. Evanghelismos, București, 2004, pp. 42-43.

[3] ÎPS Neofit de Morfou, op. cit., p. 169.

[4] Stelian Papadopoulos, op. cit., p. 49.

[5] Stelian Papadopoulos, op. cit., p. 81.

[6] ÎPS Neofit de Morfou, op. cit., p. 175.

[7] Stelian Papadopoulos, op. cit., p. 123-124.

[8] ÎPS Neofit de Morfou, op. cit., p. 208.

[9] ÎPS Neofit de Morfou, op. cit., p. 231.

[10] Ibidem, p. 141.

[11] Stelian Papadopoulos, op. cit., p. 181

[12] ÎPS Neofit de Morfou, op. cit., p. 212.

[13] ÎPS Neofit de Morfou, op. cit., pp. 217-218, 221.

[14] Ibidem, pp. 237-238.

[15] Stelian Papadopoulos, op. cit., pp. 206-207.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 94)

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…



Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns