VIAȚA MAICII ECATERINA FERMO | Mănăstirea Paltin

Astăzi, la 4 ani de la trecerea la Domnul a maicii Ecaterina Fermo, actrița de origine evreiască ce a lăsat toată slava deșartă a lumii pentru a se afierosi Mirelui Hristos în mănăstire, vă oferim un amplu periplu biografic, alcătuit de maicile de la Mănăstirea Paltin. Maica Ecaterina este înmormântată în cimitirul Mănăstirii Paltin Petru-Vodă, ctitorie a Părintelui Justin Pârvu, a cărui ucenică duhovnicească a fost. VIAȚA MAICII ECATERINA FERMO | Mănăstirea Paltin

Actrița de neam evreiesc

Plecarea subită dintre noi a maicii Ecaterina Fermo (13 noiembrie 2022) ne-a prilejuit o la fel de neașteptată reîntâlnire cu adâncul sufletului ei. În chilia sa din căminul de bătrâne, Sf. Ierarh Spiridon de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, câteva agende cu însemnări și note de jurnal ne-au deschis o fereastră nouă către cerul mai mult sau mai puțin senin al inimii ei.

Despre trecutul său actoricesc și convertirea minunată la Ortodoxie, s-a scris și s-a vorbit mult în presa atât de însetată de „senzațional”, pentru că drumul maicii Ecaterina Fermo de la actorie la călugărie a fost la fel de tumultuos și de neașteptat aidoma convertirii Sfântului Ap. Pavel, pe calea ce ducea către Damasc.

Actrița blondă cu ochii albaștri, de origine evreiască de pe scena Teatrului Național bucureștean a anilor ’70, fiica lui Avram-Alexandru și a Olgăi s-a născut la data de 9 iunie 1954, în București. Tatăl evreu, iar mama ucraineancă. Primii ei „pași în viață au fost în monstruozitatea patimilor”, așa cum singură ni se destăinuie. Deși, întreaga copilărie i-a fost într-un fel pecetluită de atmosfera sfântă „din casa bunicii din Târgoviște care păstra adânc în sufletul ei de ucraineancă o credință plină de semnificații divine traduse în gesturi mărunte de zi cu zi, cum ar fi: binecuvântarea pâinii la masă sau însemnarea cu Sfânta Cruce”. De fiecare dată când mergea la grădiniță sau la școală, întotdeauna era însemnată pe cap cu trei cruci făcute din adâncul sufletului ei de bunică creștină.

Drumul de întoarcere al Monicăi Fermo la neprihănita credință a anilor copilăriei va trece mai întâi prin tina păcatelor săvârșite sub imperiul „freneziei tinereții”. Rănile dureroase ale păcatelor îi vor însângera sufletul, strivindu-i și trupul sub povara lor, după cum ea însăși se destăinuiește: „Eram înglodată în patimi atât de iuți și de fierbinți în practicare! La 30 de ani, aveam senzația fizică că purtam mereu în spate un sac extraordinar de greu”.

Tinerețe învăluită de mreaja scenei

„Mai devreme sau mai târziu, în domeniul artei, oamenii vor părăsi fotoliul cald din faţa televizorului, a radioului şi vor intra în sălile de spectacol, dorind să vadă nu umbre, ci mişcare vie, cântec adevărat, lacrimi şi trăire întreagă. Cu falsurile, repede se satură omul. Un colţ de natură, un crâmpei de cer, un amurg sau nişte zori vor înălţa, vor face să tresară veac de veac, inima omenească”. Sunt gândurile Monicăi Fermo care au animat-o să se înscrie pentru examenul de admitere la I.A.T.C.[1], București, deși înlăuntrul său, ducea o luptă acerbă cu „demenţa comunistă, prostia şi încremenirea oamenilor”, din perioada tulbure a anilor ’70.

Despre greul pregătirii pentru admiterea la I.A.T.C., maica Ecaterina ni se dezvăluie în Jurnalul său, Talita Kumi: „Tocilescu «mi-a tocit» nervii, ameninţându-mă că nu intru la I.A.T.C., dacă nu văd repertoriul de filme româneşti de la Cinematecă, oricât de inteligentă şi imaginativă voi fi, în rest. Sunt programate toate în luna aceasta. Am revăzut Răscoala şi atunci, i-am condamnat pe toţi la moarte, dar mai sunt vreo douăzeci de filme cu subiect comunist, iar eu nu servesc aşa ceva. Când mă gândesc că trebuie să pregătesc pentru examenul de regie, analize amănunţite ale unor filme româneşti cu subiecte derulându-se între C.A.P.-uri şi sălile de P.C.R., îmi vine să las baltă totul. Dacă intru, bine, dacă nu, iarăşi bine. Va fi o experienţă şi atât. Oare când vom avea şi noi o şcoală de regie de film? Am mari îndoieli asupra artei cinematografice actuale din România, cu toate că aş fi mai atrasă de regia de film decât de cea de teatru. Deşi, iubesc mai mult actoria de teatru decât cea de film, fiind mult mai autentică şi având o continuitate de două ore cu spectatorii, ceea ce-mi dă puterea de a pătrunde în pielea personajului şi în sufletele spectatorilor. Dacă voi intra la regie, am să încerc să rămân în TV, căci acolo se mai face şi artă”.

Monica Fermo va debuta ca actriță pe scena Teatrului Național din București, începând cu anul 1974 și va juca în spectacolele de la Național, aproape 10 ani. Se va dedica cu aceeași dăruire și muncii de regie din cadrul televiziunii: „5 decembrie 1982. În TV lucrăm intens pentru emisiunile Revelionului şi ale Crăciunului. Jumătate de zi a fost destul de grea, căci a fost numai cu Angela Similea şi programul ei special. Însă, când au apărut Nicu Constantin şi Lulescu, s-a spart gheaţa şi am râs continuu. Nici nu mai ţin minte toate poantele pentru că erau spontane şi provenite din text şi din păcate, tocmai pe acelea nu le puteam înregistra, dar pentru noi, munca aşa a fost o relaxare şi o distracţie!…”.

În ciuda carierei sale de succes, sufletul actriței Monica Fermo, chemat să bată la porțile credinței, devine tot mai frământat de întrebări care își cereau imperios răspunsul: „«Cum e posibilă mântuirea prin artă?». Subiectul m-a frământat mai mult decât ar fi trebuit și ca să scap de ideile obsesive, am hotărât să le aștern pe hârtie și să le fac publice cu nădejdea că sufletele pribegite și dornice de mântuire vor fi atrase de fiorul Duhului Sfânt”. Tânăra actrița se va retrage din lumina reflectoarelor și va renunța să mai urce pe treptele scenei Teatrului Național, alegând să pășească pe cele care suie la cer.

Convertirea

„Prima reîntâlnire cu parfumul brațelor bunicii”, o va resimți în chilia plină de sfințenie a părintelui Ilarion Argatu de la Cernica. Impresiile de atunci au rămas consemnate în filele jurnalului ei autobiografic: „Parfumul acela, țâșnind din mâinile părintelui, combinat cu amintirea bunicii a avut un efect deosebit de puternic asupra sufletului meu de neofit în ale creștinismului, aducându-mă cumva în starea de nevinovăție a copilăriei. Dar țintuindu-mă și pe o cruce imaginară, într-un drum de Golgota, drum greu care abia începea. Acesta a fost momentul din viață când bunul Dumnezeu a dăruit sufletului meu «dorul de acasă». Desigur că era un dor de «acasă cerească»”.

Dar transfigurarea sufletească a maicii Ecaterina a pornit și mai mult atacurile vrăjmașului împotriva ei. Omul vechi din ea, cu plăcerile și poftele lui își cerea încă cu multă insistență, drepturile. Lupta cu patimile care o chinuiseră atâția ani a devenit astfel și mai înverșunată, după cum ne mărturisește într-un interviu realizat de Romeo Petrasciuc, în martie 2003: „Șocant, am plecat cu foarte multă grijă la botezul care trebuia să mi se întâmple asupra sufletului și trupului meu, cu o oră sau două înainte (fiind zi de duminică, erau închise tutungeriile), să-mi cumpăr țigări.

Mergeam să mă botez și am avut grijă neapărat să-mi cumpăr un pachet de țigări. Nu cumva să merg la botez fără țigări! Eram complet inconștientă, inconștiență pe care, de fapt, am și subliniat-o celei care a participat ca nașă la botezul meu, fostă colegă de serviciu, de la Buftea. Căreia i-am spus, la un pahar de băutură, într-un bar, pregătind cele necesare botezului care trebuia să aibă loc peste o săptămână: Măi, voi duceți dracul la biserică!, în clipele acelea, fumând țigară de la țigară. I-am spus că eu nu mă voi putea lăsa de fumat niciodată. Drept pentru care, cum spun, am plecat cu pachetul de țigări în buzunar”.

Botezul

Data de 29 iunie 1986 va însemna pentru Monica Fermo, ziua nașterii ei celei de a doua prin Taina Botezului creștin-ortodox săvârșit în paraclisul mănăstirii Cernica. „Încerc că redau în câteva cuvinte momentele divine pe care le-am trăit. Dar cuvintele se sperie și fug sau se fac mici și se ascund în fața Uriașei Frumuseți a Tainei Botezului. Superlativele pălesc și se fac neîncăpătoare. Practic, nu știu și nu pot să mă exprim așa cum aș dori ca să redau starea mea interioară.

Ce este unirea cu Hristos? Este TOTUL. Este tot ceea ce rămâne nedescifrat, neînțeles, neexprimat, netrăit, nespus în urma cercetărilor noastre asupra vieții. Sunt atât de uimită de noua mea persoană care s-a unit cu trupul meu astăzi – o cheamă Elena – încât nu pot face nimic altceva decât să o studiez și să o analizez din toate unghiurile. Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, zdruncinătoare, devastatoare, ca un cutremur, ca un șoc, ca o bombă nucleară pentru sufletul meu”.

Prin harul Botezului, primise și armele cu care să înfrunte ispitirile celui potrivnic care mereu „dă târcoale ca un leu căutând pe cine să înghită”. Pentru maica Ecaterina, slobozirea din iadul patimilor avea să se întâmple treptat odată cu asumarea conștientă a unei lupte neobosite care trebuia dusă până la biruința deplină asupra păcatului. Mărturisirile ei sunt de o sinceritate răscolitoare și ziditoare pentru tot sufletul omului care se zbate în vâltoarea patimilor, astfel încât să nu-și piardă vreodată nădejdea vindecării și a mântuirii.

„În tot ceea ce am făcut în viață am căutat să accentuez plăcerea. Imediat după botez, la câteva ore, a avut loc prima tentativă a diavolului, extraordinar de violentă. La șase ore după Botez, diavolul a găsit casa curată, cum spune Scriptura și a mai chemat o ceată mare de diavoli, cu care au pus la cale să mă corupă. Și, mergând pe alee de la arhondaric, unde dormisem puțin după-amiază, către biserică, unde avea loc Vecernia, mi-am zis: Ce apus superb de soare pe malul lacului aici, la Cernica! Ce botez minunat, ce desăvârșire extraordinară simt în suflet! Ce-ar fi – zice stânga – să-ți prelungești plăcerea asta printr-o țigară aici, pe malul lacului, cum făceai odinioară la mare! 

Și imediat, mi-au revenit amintirile de când stăteam la mare, pe malul lacului și fumam câte o țigară. Totul era o stare de boemie care, de fapt, era o stare drăcească, aberantă, pe care eu voiam să o prelungesc. Și am scos țigara din geantă și am băgat-o în gură. Am aprins-o și, în secunda aceea, pe loc, am avut imaginea părintelui Argatu, cu care nu avusesem decât două întâlniri (prima: atragerea ca un magnet; a doua: aceasta, a Botezului), pe care nu-l cunoșteam prea bine, așadar, dar pe care sufletul meu îl recunoștea. Recunoștea sfințenia sa – și mi-am zis: Cum, omul acela bătrân s-a aplecat cu atâta dragoste și grijă cu mirul acela cu care mi-a miruit buzele și eu pun acum în gura mea țigara?! Nu se poate, trebuie să renunț! Și am aruncat țigara aceea, gândind că voi vedea eu mai târziu ce-am să fac cu restul.

Ispitirile

Pentru a doua zi, plănuisem cu o prietenă de-a mea să plecăm la mănăstirea Pasărea. Pe drum spre mănăstirea Pasărea și dinspre mănăstire spre București, am fost chinuită continuu de imaginea idilică a zonei parcului și trecerii prin pădurea aceea minunată de până la mănăstire, pe care aș fi asociat-o imediat cu o țigară. Ei, bine, nu a fost să fie, pentru că mă gândeam mereu cu rușine că oamenii care mă înconjurau așteaptă de acum de la mine să fiu mai serioasă și că eu nu trebuie să-i dezamăgesc. La mănăstire, desigur, de față cu maicile de acolo, nu am fumat. Am ajuns apoi, acasă seara târziu și nu am mai aprins nicio țigară.

A urmat a treia zi. M-am sculat cu o forță extraordinară și am zis: Mamă, acum mă duc la prietena mea – una din prietenele mele cele mai bune – ca să-i povestesc Botezul. Ba chiar am băgat și Biblia și Cartea de Rugăciuni pe care le primisem în dar de la părintele Argatu în geantă, ca să îi arăt ce daruri am primit, dar și pachetul de țigări și așteptam cu nerăbdare, ca la o cafea și la o țigară, să povestim despre ce s-a întâmplat cu mine. Nu era nicio legătură, în mintea mea, neprelucrată încă, între una și alta.

Revelația

Și atunci a venit șocul, care s-a produs printr-o revelație, care a avut loc în biserica Sf. Treime din cartierul Tei, unde mă duceam, biserică pe lângă care trecusem de zeci de ori până atunci, dar pe care nici nu o zărisem măcar până acum, mai ales că era lipită de casa prietenei mele, unde trebuia să ajung. Atunci, mi-a sărit imediat în ochi și mi-am zis: A, uite o biserică! De când e aici, că eu nu am văzut-o niciodată?! Ia să intru în ea…

Am intrat și, dintotdeauna, n-aș putea să spun de ce, atât în vise, cât și în realitate, cu mult înainte de Botez, am fost atrasă ca de un magnet, instinctiv efectiv, de icoana Sf. Parascheva. Auzisem că o cheamă Sf. Parascheva sau Sf. Vineri – nu mai știam absolut nimic de ea – și că e ocrotitoare. Am recunoscut-o în icoana din pridvorul bisericii și m-am dus la ea să mă închin și să mulțumesc Domnului pentru ce-am primit.

Nici nu am pus cel de-al doilea genunchi jos, de-abia eram cu el în aer, când am auzit un tunet în urechi, o voce extraordinar de personală și de hotărâtă, categorică, dar în același timp foarte caldă, și totuși tăioasă, care mi-a spus următoarele cuvinte: „Îndrăznești să te apropii de icoană? Îndrăznești să te numești creștină? Știi că te-ai botezat și te-ai și împărtășit, și în urma Botezului și a Împărtășaniei, prin care te-ai unit cu Trupul și Sângele Domnului, tu abia aștepți să ajungi să-ți pui țigara în gură?! Știi că prin Botez și prin Împărtășanie, prin unirea cu Hristos, Îl ai pe Hristos în tine, în trupul tău și fiecare fum de țigară pe care-l vei trage, Îi va arde Trupul și Sângele lui Hristos?”.

Vă rog să mă credeți că am experimentat ceea ce înseamnă a ți se ridica părul măciucă în cap. M-a ridicat parcă cineva de creștetul capului în sus și am avut o senzație de spaimă îngrozitoare! Am fugit cât m-au ținut picioarele din biserică. Am fugit! Am fugit de propria-mi nemernicie, nu de spaima de biserică, nu de spaima de Sf. Parascheva, ci de mine însămi. Acela a fost momentul hotărâtor să mă las de fumat și nu am mai pus țigara în gură.

Nu numai că nu am mai pus țigara în gură, dar am devenit o luptătoare înverșunată împotriva tutunului și a fumătorilor. Desigur, nu se cade să fiu eu lupul moralist și să arăt cu degetul. Dar, îmi face foarte rău fumul de țigară. Dacă sunt afară, în aer liber și cineva fumează la cinci-șase metri distanță de mine, îmi vine să vomit. Deci, este o senzație fizică a unui rău care s-a eliminat demult din organismul meu.

Nu am fumat decât vreo 15 ani. Dar totuși am fumat! Anii de început ai existenței mele pe pământ, ani fragili, în care corpul trebuia să capete forță și energie pentru mai târziu, eu mi i-am distrus cu fumatul în perioada cea mai precoce, ceea ce face ca acum, să am suferințe de tot felul și să îmi iasă puțin pe nas toate fumurile pe care le-am dat pe gură”.

De la patimi la viață

Pentru maica Ecaterina, Taina Sfântului Botez, a nașterii din apă și din duh pentru zorii vieții viitoare, a fost colacul de salvare pe care Dumnezeu i l-a întins ca să-i dea puterea de a ieși din iadul păcatului. Conștientă de marea milostivire și dragoste a Părintelui Ceresc față de ea, maica Ecaterina își va aminti cu recunoștință tot restul vieții sale de purtarea de grijă dumnezeiască, fără de care sufletul ei s-ar fi pierdut în tenebrele gheenei.

„Datorită faptului că nu am fost niciodată o superficială, mi-a plăcut foarte mult să aprofundez ceea ce am cunoscut, că a fost istorie, teatru, film, că a fost filosofie, studiam și mă informam, mă duceam la bibliotecă și căutam… Mi-a plăcut să fiu foarte bine informată și pusă la punct, ca să știu dacă acel ceva pe care-l practic sau îl gândesc este acel drum care mă poate duce acolo.

Eu nu știam unde este acolo și ce trebuie să fie acolo, dar intuiam, în adâncul sufletului meu, că el trebuie să existe. Trebuie să fie un final unde trebuie să ajung, să-L cunosc pe Cineva-ul Acela, Care să mă ducă undeva unde să-mi fie extraordinar de bine. Și atunci căutam asta prin tot. Desigur, studiile mele filosofice, trecute prin părinții filosofiei – o amalgamare extraordinară de filosofie care se afla în casa mea – pe urmă, studiind toate informațiile moderne care veneau în sprijinul unei alte variațiuni pe aceeași temă de creație – extraterestră, paranormală – m-au condus la practică de spiritism, de yoga, de tantra yoga, prin toate, căutând să ajung la acel ceva sau Cineva.

Or, această aprofundare m-a făcut să devin aproape satanică. Eram la pragul de nebunie, pentru că toate mă duceau la înglodarea mai profundă în adâncul sufletului. Și, în realitate, deși ei – și OZN-iștii, și spiritiștii, și yoghinii, și filosofii – îmi promiteau limanul, eu ajungeam în marginea prăpastiei. Simțeam că acolo este ceva extraordinar și mă aruncam în altceva, mai îngrozitor, ca să pot scăpa de acel ceva care era în spatele meu. Săream dintr-una într-alta, cu pași extraordinar de rapizi, în 15 ani petrecându-se toată oroarea iadului în sufletul meu.

Eram înglodată în patimi extraordinar de mari, atât de iuți și de fierbinți în practicare, încât sunt convinsă că pentru mine nu ar mai fi fost niciun fel de șansă, niciodată. Dacă aș fi murit în starea aceea, căpătam desigur adâncurile cele mai adânci ale iadului, tartarul cel de dinafară de judecată. N-aș mai fi avut dreptul nici măcar la judecată, cu atât mai puțin la iertare. Niciodată! O spun cu toată sinceritatea și cu toată dezinvoltura.

În privința convertirii mele, pentru mine a fost mult mai ușor. Convertirile, în general, asupra oamenilor botezați deja sunt spectaculoase, pentru că ele vin cu tragedii mari, cu clipe de pocăință extraordinară, cu revelații deosebite… Și la mine au fost secvențe de genul acesta, dar nu atât de multe. Extraordinarul și totalul l-a făcut Dumnezeu, Care m-a luat de două fire de păr, m-a băgat în cristelniță, unde era sfințenia și nu tartarul și m-a scos de acolo albă și imaculată, cu o conștiință perfect netezită.

Cum a fost posibil asta? Nu mă întrebați, că nu am cum să știu! Nu am mai avut apoi conștiința păcatului. Am o mustrare permanentă de conștiință a celor 32-33 de ani aproape, petrecuți în mocirla aceasta și în necunoștință de bunătate divină, că de bunătate umană suntem mai toți înconjurați: ba de bunica, ba de mama, ba de tata, ba de prieten, ba de soț… Suntem înconjurați, oarecum, de bunătatea umană. Dar bunătatea divină este cu totul altceva, este cu totul și cu totul de aur, cum spune basmul”.

Revărsarea Harului

Sub adumbrirea harului dumnezeiesc, maica Ecaterina va experia trăiri duhovnicești greu de cuprins în cuvinte. Își va spăla haina sufletului murdărită de noroiul păcatelor prin baia pocăinței înnoitoare și a lacrimilor curățitoare. „Începuturile creștinismului meu au fost într-un soi de bucurie înlăcrimată. Am cunoscut taina aceasta care, evident, era un uriaș dar de la Dumnezeu. Mă dădea drept exemplu, chiar părintele Ilarion Argatu – Dumnezeu să-l odihnească întru Sfinții Lui – care mi-a fost duhovnic. Îmi aduc aminte că mă dădea drept exemplu, în primele luni de după botez când, la anumite slujbe în mănăstire, eu realizam în adâncul inimii durerea enormă a Divinității. Și toate acestea, îmi era imposibil să le explic, dar ele se transpuneau în ființa mea și dădeau la exterior șiruri întregi de lacrimi.

Părintele Ilarion spunea, dându-mă drept exemplu: «Iată, așa trebuie să plângeți: să sară cămașa de pe voi!». Într-adevăr, așa plângeam… Eu nu prea știam atunci de ce plâng. Nu era o conștientizare a unui fapt anume. Acestea toate le-am căpătat ca noțiuni după ce, ulterior, am citit Filocalia, Sfinții Părinți și le-am aprofundat în teologie sau în citirea Vieților Sfinților. Dar atunci, ființa mea rezona cu Divinitatea din adâncuri, din interior.

Or, sigur că eu plângeam, plângeam în hohote, plângeam de durerea păcatelor mele, plângeam de durerea cumplită a vederii tuturor celor din jur, care păcătuiau și eu mă schimbasem, iar ei nu. Ei continuau în păcate grele. Vorbesc de cei alături de care 20 de ani am păcătuit. Ei bine, ei nu se schimbau. Și plângeam de durerea lor. Plângeam pentru cumplita jertfă a Domnului, prea ușor trecută cu vederea, foarte vag recepționată în lumea de astăzi”.

Durerea pocăinței avea să-i rodească în suflet bucuria însoțirii cu Mirele Hristos și a trăirii harului dumnezeiesc, în fiecare ceas din zi și din noapte. „Bucuria era imensă. Eu nu vă pot povesti descriptiv decât că la finalul momentelor de «lacrimă», se așeza o pace extraordinară și simțeam o mângâiere interioară exact așa cum pe o rană, spun Sfinții Părinți, pe o rană adâncă, pe vremea Mântuitorului, se punea vin și miere. Și rana îndată se cicatriza sau se liniștea arsura ei. Când te frigi în ziua de astăzi, pui un unguent emolient și simți că toate energiile acelea dureroase se duc. Așa simțeam eu, după fiecare repriză «de lacrimă adâncă»: cobora o bucurie inimaginabilă, îmi venea să zbor. Era o stare de imponderabilitate plăcută. Dacă ai descrie lucrurile astea unui doctor, te-ar interna, sub observație, cu diagnosticul de ușoară schizofrenie…

Modelul Sfintei Ecaterina

M-am întrebat, imediat după ce m-am botezat, cum au răbdat Sfinții, chinurile extraordinare? Unul dintre personajele istorice religioase din creștinism, pe care îl ador extraordinar și în ziua de astăzi și de aceea îi și port numele la ora actuală, este Sfânta Ecaterina. Cum o femeie atât de frumoasă, atât de tânără, atât de iubită, atât de plină de viață, cu o capacitate intelectuală extraordinară – citise aproape jumătate, dacă nu mai mult, din biblioteca din Alexandria – a vădit atâta râvnă, atâta dragoste, încât a renunțat la tot? Și cu ce bucurie s-a suit pe roată, și-a lăsat frumosul ei trup zdrobit prin toate torturile și de la cine? Direct de la tatăl ei.

Dacă astăzi, îndrăznește un tată să își altoiască pe bună dreptate copilul, e apostrofat și arătat ca fiind un bezmetic, o fiară. Dar oare ce a însemnat pentru sufletul bietei Sfintei Ecaterina, ca să nu mai zic că avem chiar aici, în țara noastră, un exemplu mai aproape: pe Sfânta Filofteia? Or, aceasta este ceea ce câștigăm în momentul în care intrăm în adâncurile trăirii Ortodoxiei. Eu vorbesc aici direct de trăire.

A cunoaște pe Dumnezeu, a-L cerceta, a-L pune sub lupă, a întreba despre Dumnezeu, toate acestea sunt posibile oricui. Există bucurie multă în suferința pentru Dumnezeu, dar nu orice fel de bucurie este bucurie, nu orice fel de durere este durere. Nu poate nimeni să-mi ia bucuria de a-L avea pe Domnul. Nimeni și nimic din toate dezastrele lumii, din toate nenorocirile care se petrec pe fața pământului nu pot să strice frumusețea pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă, în momentul în care a intrat în sufletul și în inima mea”.

Povățuire duhovnicească

 Primii pași pe calea luptei cu puterile nevăzute ale întunericului și a învierii sale duhovnicești, îi va face sub oblăduirea și povățuirea părinților cu viață sfântă, Ilarion Argatu, Sofian Boghiu și Constantin Galeriu.

„După Botez, au fost momente critice în care am pierdut din efervescența și din fierbințeala cu care am pășit pragul în creștinism, dar toate acestea din cauza intensității cu care am fost lovită de cel rău. Nici nu e posibil să nu existe o astfel de luptă. Nu ne putem gândi că, odată intrați în creștinism, nu mai avem nicio problemă în viață. Ba din contră, abia acum încep problemele. Lupta. Dar nu am putut căpăta înțelegerea acestei taine de a rezista în luptă, nepierzându-mi intensitatea de iubire față de Hristos și dragostea din inimă decât prin duhovnicii mei mari.

Dacă nu aveam un părinte Argatu, un părinte Galeriu și un părinte Sofian lângă mine, nu știu unde aș fi fost acum. Mi-amintesc că erau săptămâni, în care în fiecare zi, eram la câte unul din ei: o zi la părintele Galeriu, o zi la părintele Sofian, o zi la părintele Argatu. Și asta m-a menținut extraordinar de tare, pentru că fiecare din cei trei mari – pot să-i numesc sfinți, pentru că, pentru sufletul meu, consider că mi-au făcut dovada sfințeniei lor de-atâtea zeci de ori pe parcursul anilor. Fiecare, deși nu aveau dăruite de la Dumnezeu aceleași daruri, haruri, harisme, cu toate acestea – sau mai mult din cauza aceasta – se completau în sufletul meu extraordinar. Unul venea cu exorcismele sale (părintele Argatu), unul venea cu înțelepciunea, istoria creștinismului, puse în niște predici extraordinare și, mai ales, cu smerenia deosebită, dulceața, blândețea și răbdarea extraordinară de care ne dădea dovadă în sufletele noastre, ca să-l putem urma măcar în sfert (părintele Sofian). Și al treilea era părintele Galeriu, de ale cărui predici e inutil să vă mai spun, care înflăcărau inimile tuturor.

Prin ei, am reușit să mă păstrez și să păstrez fierbinte și autentic momentul Botezului, încât, iată, după 17 ani, am putut să-l aștern pe hârtie, ca și cum s-a întâmplat, ieri. Desigur, recunosc, am avut și un jurnal, pentru că am menținut niște însemnări, dar nu atât de detaliate. Însă, părțile de sensibilitate au rămas în suflet.

Deci, vă puteți imagina ce fierbinte a fost puterea lui Dumnezeu asupra mea. A înflăcărat inima, încât nu am uitat niciun amănunt din dulceața cu care am fost înconjurată la Botez și consider Botezul creștin, încununarea existenței oamenilor pe pământ. Și cred că atunci când se va ajunge la această conștiință universal valabilă a lui Hristos, Care este Stăpânul universului, făcând parte din Sfânta Treime, atunci probabil că va fi o altă lume. Dacă El va îngădui”.

Ucenicia lângă Pr. Ilarion Argatu

Dintre cei trei mari duhovnici care și-au pus amprenta pe calea despătimirii sale, chipul harismatic al părintelui Ilarion Argatu îi va rămâne cel mai aproape de suflet. „Părintele Ilarion Argatu avea un tip de rețete care mie, mi-au prins extraordinar de bine. La ora aceea, eram în necunoștință de religie, de credință, de Dumnezeul Cel Viu. E adevărat, Îl simțisem, dar trebuia să-L înțeleg, să știu despre ce e vorba, ce înseamnă practica bisericească. Și atunci făceam ascultare necondiționată. Făceam efectiv ceea ce trebuie să facă un călugăr. Abia mai târziu, mi-am dat seama de asta, dar atunci, în dragostea aceea extraordinară, firescul din creștinism este a face ascultare necondiționată de duhovnic.

Atunci, dânsul mi-a spus: Faci 40 de zile Paraclisul Maicii Domnului, cu 40 de metanii, aprinzi 40 de lumânări și te rogi Maicii Domnului fierbinte să-ți deschidă calea. Să îți dea chip și timp de pocăință! Și să îți arate felul în care să-ți câștigi pâinea cea de toate zilele”. Îmi aduc aminte de o fătucă de la părintele Argatu, care l-a întrebat odată: Părinte, ce să fac că nu am nicio trăire la rugăciune? Spun rugăciunea seacă și nu simt nimic din cele ce spun. Ba chiar mă și plictisesc. Și părintele i-a replicat faptul că trebuie să ajungem la rugăciune până acolo la a scoate lacrimi pentru orice fel de rugăciune. Persoana era, în continuare, de-a dreptul uluită: Părinte, ce-mi tot spuneți? Eu nu pot să plâng în niciun fel. Dacă nu simt nimic la rugăciune, darămite să plâng! Ei – zice – atunci, matale trebuie să faci atâtea sute de metanii, încât să scoți din corp atâta apă, prin transpirație, cât ai șiroi dacă ai plânge la rugăciune. 

Iată câteva rețete, să zicem, pragmatice, pe care ni le-ar putea da un Sfânt Părinte în cazul unui gol imens în suflet, a unei neconcordanțe între Divinitate și umanitate. La mine, nu este valabilă această rețetă, pentru că eu am avut dulceața întâlnirii cu Hristos ca o revelație din prima secundă a Botezului, când L-am întâlnit prin strângerea mâinii părintelui Ilarion Argatu și, de partea cealaltă, a nașei, când înconjuram Sf. Masă și cântam Isaie dănțuiește, în toată bucuria aceea șiroind de lacrimi și de apă din cazanul botezului. Îl vedeam, din când în când, în locul părintelui Argatu, pe Hristos!

Bucuria aceea nu s-a șters din imaginea inimii și sufletului meu. Nu are cum să se șteargă. Am avut și am și eu momente de slăbiciune și de foarte multe ori simt goliciune, uscăciune în suflet, goliciune de care toată lumea se vaietă, o boală a societății în care trăim și care se accentuează cu ramificații din ce în ce mai mari, până la nivel de conștiință și subconștiință. Și eu am trăit și trăiesc multe clipe ca acestea. Dar în clipele acelea, întotdeauna, mi-am adus aminte de strălucirea cu care mi-a ieșit în cale, părintele Ilarion Argatu la șase dimineața când, a doua zi după Botez, pe aleile mănăstirii Cernica, mă îndreptam spre biserică, plină de mireasma divină care a coborât asupra mea. Și când am văzut soarele strălucind deasupra lacului Cernica și pe părintele Argatu, deodată mi s-au părut că s-au întâlnit doi sori. În mijloc era Hristos, nevăzut.

Senzația aceasta nu e numai la nivelul celor cinci simțuri, ci la nivel de suflet, extraordinar de adâncă. Este imposibil ca în viața fiecărui om pe pământ, cât de încremenit și de înrăit ar fi, să nu existe măcar o clipă de adevăr, de Divinitate, fie că clipa aceea este la naștere, în copilărie, din spusele bunicii, din spusele mamei…

Nu se naște nimeni satan. Nu există un om satană pe pământ. Tot omul e născut din suflare divină. De aceea, omul trebuie să facă mereu reamintire către momentul acela și, cum spun Sfinții Părinți, atunci te cuprinde o stare de milă, de durere, de întristare pentru tine și este imposibil să nu lăcrimezi. Și atunci, lacrimile acelea le poți direcționa în trăirea în rugăciune. Și pe clipă, pe moment, ai și luat cartea de rugăciuni și L-ai apucat pe Dumnezeu de picior, exact cum se spune”.

Renunțarea la actorie

Începutul de drum pe calea convertirii la Ortodoxie va însemna, pentru maica Ecaterina Fermo, sfârșitul carierei sale actoricești. Va renunța la colaborarea cu TNB ca actor corp-ansamblu, la funcția de secretară de platou în Buftea și de asistent de regie în Televiziune, din dorința de a se pregăti pentru calea monahală pe care fusese îndrumată să o îmbrățișeze de către părintele Ilarion Argatu, în ciuda reacțiilor de dezaprobare ale colegilor de breaslă. „Toți colegii din teatru m-au apostrofat atunci și mi-au spus că am încetat să mai trăiesc, că îmi impun alții și că este un drum din care nu mai pot ieși. Dar n-am avut nicio secundă de îndoială, de spaimă, de incertitudine.

Ceea ce m-a animat este iubirea de Dumnezeu. Aceasta este baza convertirii mele. Nu a existat frică de viitor. Frica este de la diavol. Oamenii trebuie să știe că nu existăm pe pământ ca să gătim, să facem copii, case, școli, ci ca să ne mântuim. Bineînțeles, mama ajunsese la a-mi reproșa că pe vremea păgânismului în care trăiam, câștigam 4.000 de lei pe lună – ceea ce pe vremea aceea, era extraordinar de mult – și acum ajunsesem muritoare de foame.

Bani și avere, slavă Domnului, aveam în casă, dar mama se gândea la ce am să fac eu, care va fi viitorul meu? Cum, am renunțat la teatru, la televiziune, tocmai acum, când mi se pregătise un post comod în regie? Pentru început, colegii mei au avut, desigur, numai cuvinte persiflatoare. Mă considerau chiar un pic, sărită. M-au întrebat dacă nu mă simt prea bine, dacă nu am nevoie de un doctor…

De altfel, și angajarea mea la biserică s-a petrecut tot în felul acesta. Una din cunoștințele mele, un pictor, restaurator de biserici printre altele, în mijlocul canonului pe care părintele Ilarion Argatu mi-l dăduse pentru a obține de la Dumnezeu ce să fac și unde să mă îndrept, a sunat la ușă, pur și simplu, direct. Deși nu-l mai văzusem de un an de zile, venise să-mi spună că a auzit că am înnebunit și că, dacă tot am înnebunit pe temă bisericească, n-aș vrea să mă angajez ca vânzător de lumânări și îngrijitoare la biserica unde el pictează? Bineînțeles că, în 24 de ore am fost angajată.

Într-o bună zi, m-am trezit în biserică, în timp ce spălam pe jos cu petrol și cu detergent, într-o vestimentație foarte caraghioasă, cu o colegă de la televiziune care s-a uimit atât de tare, încât, ca în Caragiale, a fugit, și reacția în lanț a urmat imediat.

A spus la o mulțime de cunoștințe comune cum m-a văzut. Pentru că existau aceste disensiuni și în familie, am renunțat la actul călugăriei și am fost timp de patru ani de zile sub oblăduirea părintelui Ilarion și cu binecuvântările dânsului, paracliser și îngrijitor la două biserici din București, unde m-am călit foarte mult pentru viața pe care mi-o doream atât de insistent în isihasm, în retragere.

Am practicat tot timpul rugăciunea. Asta îmi doream. Nimic altceva. Adică să stau ore întregi între icoane, în mirosul acela de tămâie și să mă rog. Nu știam când trec ore, zile… Mă așezam la rugăciune la 9 dimineața și mă sculam la 5 după-amiază, fără să-mi dau seama că trecuseră atâtea ore! Era o binecuvântare extraordinară!… Vă închipuiți că trebuia să stau de când deschideam biserica dimineața, pe la 8:30-9, până seara, la 8. Deci, eram în biserică mai mult decât și-ar fi putut dori cineva. Și asta, timp de patru ani, plus momentele de timp liber, când fugeam la Cernica pentru o oră-două, ca să mai absorb din harul părintelui Argatu. Sau fugeam la biserica Silvestru, ca să mă mai luminez cu cuvintele părintelui Galeriu, sau fugeam la Antim, să mă umplu de mireasma divină a părintelui Sofian”.

Luptele. Moartea sufletească

Evocând una dintre predicile părintelui Galeriu despre moartea ca realitate zguduitoare pentru omul care oricât de îndurerat ar fi, este îngrozit atunci când se găsește în fața unui cadavru, maica Ecaterina își aduce aminte de un alt episod cutremurător trăit de ea, în anii dinaintea Botezului ortodox. „Pe atunci, cochetam cu ideea de creștinism când a răbufnit criza sufletească, într-o noapte, în Postul Mare fiind, invitată la o petrecere. Încercasem să țin și eu post, deși nu eram botezată, nu mergeam la biserică, nu cunoscusem niciun preot, nu mă spovedisem, dar voiam să țin și eu post. Am ținut vreo câteva zile și, în Vinerea Mare, am fost invitată la o petrecere. Am acceptat această petrecere. Atunci, la petrecerea aceea am avut senzația că în jurul meu, toți oamenii care mă înconjoară sunt morți, că umblu printre cadavre. Ei vorbeau, râdeau, mâncau, ascultau muzică, dansau, se distrau și eu începeam să mă simt din ce în ce mai apăsată, până la un moment când am început să plâng în hohote.

A fost prima mea atingere în suflet cu durerea morții. Nu era, iată, o moarte fizică, ci era faptul că eram înconjurată numai de morți: ei erau toți morți. Și Dumnezeu mă voia pe mine «vie». Îmi și dăruise această trăire. Cum s-a produs? De ce s-a produs? Nu știu, dar sunt convinsă, sută la sută, că tot omul care caută cu disperare lucrurile acestea în interiorul inimii lui, caută ceva, dar nu știe ce caută. Caută Absolutul, caută Iubirea, caută trăirea adevărată, însă lui i se va rezolva această problemă numai prin ajutorul lui Dumnezeu. Și împletind lacrima cu bucuria divină, indiferent ce grozăvii se vor petrece în jurul lui (cum spune la psalm: Cădea-vor de-a dreapta mea o mie și de-a stânga mea zece mii, eu nu mă voi clinti), nu se va clinti nimeni. Pentru că bucuria urmează după lacrimă!

În societatea noastră, omul încearcă să-și înfrâneze inima. Își dă drumul la instincte, dar își pune o mască deosebită atunci când este în biserică sau atunci când e în fața unei emoții puternice: «Vai, să nu mă vadă cineva că am lacrimat». Nici față de el însuși nu mai lăcrimează și atunci devine o piatră, o stâncă, un granit din care nu se mai poate stoarce absolut nimic. O lacrimă este necesară pentru că ea, la modul fizic, spală ochiul și la modul sufletesc, spală sufletul. Exact cum ți-ai pune niște picături atunci când te ustură ochii și dintr-o dată vezi totul și se potolește usturimea și este evident, că te bucuri”.

În urcușul ei către Înviere, maica Ecaterina a ales să pășească pe calea mult încercată și fără întoarcere a vieții monahale, urmându-și crezul căruia i-a rămas credincioasă, până la sfârșitul ei pământesc. „Nu cred, sub nicio formă, în practicarea monahismului decât a acelor persoane care sunt cu adevărat îndrăgostite de Dumnezeu. Nu cred că în monahism se poate spune: «Ei, lasă dragă, că pofta vine mâncând». Ei bine, nu. În monahism, nu se poate spune asta. Monahismul adevărat este propriu doar celui care Îl iubește, Îl adoră mai mult decât viața lui, pe Însuși Dumnezeu. Și realizează această iubire atât în minte, cât și în inimă. Din prima. Din start. Din începuturi. Dacă acest fior, dacă acest dor de absolut, de viață eternă, de Divinitate, de mântuire, de altă viață nu se găsește în tine, nu intra în monahism! Pentru mine, acesta este înțelesul monahismului”.

Acasă, în Țara Sfântă

Însetată să-și umple sufletul cu mireasma harului care învăluie Locurile Sfinte, imediat după decembrie 1989, va pleca în Țara Sfântă „în primul rând, pentru că știam că mă trag din acest neam și în al doilea rând, pentru că acolo, pe pământul acela pășise, aievea, concret, Hristos între oameni”.

Reîntâlnirea cu Cel mult Dorit îi va aduce în inimă „o bucurie sfântă. Încep să plâng, încet, fără zgomot, dându-mi seama că TOTUL îmi aparține și că aparțin TOTULUI. Simțeam că am ajuns ACASĂ. Din nou, acest sentiment ciudat de ACASĂ – aici, printre străini – într-o țară zbuciumată religios și politic, uimită până la lacrimi de niște locuri despre care încă nu știam nimic și care aparent, nu erau mai frumoase decât alte minunate locuri din România, dar care exercitau asupra mea, o atracție aproape fizică. Simțeam că aparțin acestor locuri. Starea de plâns și de fericire a devenit continuă”, se destăinuie maica Ecaterina în Jurnalul ei autobiografic, Talita kumi.

Clipele de rugăciune petrecute la Sf. Mormânt vor fi, pentru ea, o pregustare a desfătării Raiului. Despre venirea Sfintei Lumini de Paști, va mărturisi cu fiori de emoție sfântă: „Am participat de cel puțin 13 ori la acest eveniment de milă extraordinară, unul din cele mai fantastice și mai încărcate de sfințenie evenimente de pe fața pământului. Tresăririle din sufletul nostru când participăm la acest moment, sunt atât de mari, încât ai senzația că se rupe pământul în două.

După ce Patriarhul este percheziționat să nu aibă niciun obiect care provoacă focul, intră în Sfântul Mormânt. În timp ce se roagă, începe să cadă un soi de rouă. Într-un an, am văzut cum a plouat deasupra Sfântului Mormânt, ca o ploaie măruntă de toamnă, cu picături mici, dar care, chiar dacă erau lichide, gălbui-azurii, cuprindeau toată biserica și se transformau apoi în foc divin. Această ploaie s-a așezat pe lespedea Sfântului Mormânt, Patriarhul o ia, o pune într-un Sfânt Potir, aprinde cu ea lumânările, iese afară și spune: «Veniți de luați lumină!»”.

Crucea bolii

Transfigurată de revărsarea de har de la Locurile Sfinte, maica Ecaterina va rămâne să viețuiască mulți ani în Țara Sfântă, până când bolile trupești o vor sili să se întoarcă în România. Va sta un an la mănăstirea rusească „Maria Magdalena”, după care va pleca la mănăstirea Eleonului, din vârful Muntelui Măslinilor. Dornică să sprijine inițiativa părintelui Ilarion Argatu de a construi prima mănăstire românească de la Locurile Sfinte, va merge la Ierihon, luptând pentru strângerea de fonduri necesare ridicării noului așezământ.

Majoritatea anilor de nevoință, îi va petrece în chilia de la mănăstirea Saydanaya din apropierea Sfântului Mormânt, dar va gusta și din bucuriile pustiului, viețuind o vreme în Sinai. „Acolo nu-ți trebuie nimic. Mai precis: îți trebuie tot și totuși nu îți trebuie nimic. Aveam nevoie de tot. Aveam o iritație pe față, fuseseră niște zile de hamsin, de praf din deșert și mi se iritase fața. Mă mânca. Era acolo în mănăstire și o maică, bolnavă de psoriazis. Nici ea nu avea medicamentele necesare. Dar întindeai mâna către Cer și Cerul era parcă la o distanță de câțiva centimetri de tine… Coborau sfinții, pietrele vorbeau, îți venea să sari din piatră în piatră și totul vorbea acolo, totul tremura de energia rugăciunilor din trecut. Ori dacă lași cale liberă în inimă și în minte acestui mod de viață, poți să te mântuiești.

Sigur că imediat, propovăduitorii secolului XXI, ai generației actuale europene și mondiale chiar m-ar întreba: Și ce vrei, maică, până la urmă, să ajungem în epoca primitivă, să ne întoarcem în peșteri? Atunci, eu le-aș răspunde: De unde știu eu că nu ar fi fost mai bine?! O să pară un lucru aberant, dar totuși îl spun: civilizația actuală a dus la pieirea totală a rezonanței sufletești în inima și în mintea omului. Această așa-zisă „sensibilitate”, pe care dacă o traducem dă în sentimentalism, pueril, prostesc de multe ori, n-are nicio legătură cu adevărata iubire de Dumnezeu și de oameni.  La baza absolut tuturor relelor de pe pământ, de la începutul existenței pământului civilizat și până în ziua de astăzi, nu este decât lupta între diavol și Dumnezeu. Până când nu conștientizăm că suntem partenerii lui Dumnezeu și că n-avem cum să stăm neutri, vom fi instrumente satanice. Cei care se consideră că sunt parte de mijloc se înșeală amarnic: ori ești parte a diavolului, ori ești parte a lui Dumnezeu. Dar trebuie conștientizat foarte clar de partea cărei tabere ești și ce trebuie să faci pentru asta. Trebuie să te lași total în mâna lui Dumnezeu, să fii instrument de luptă pentru El și așa te vei mântui. Așa vei înțelege bucuria de a lupta în durere, în suferință, dar cu bucurie pentru Dumnezeu”.

La mănăstirea Paltin, sub povățuirea Părintelui Justin

Când va fi nevoită să bea din potirul suferințelor și al neputințelor trupești, maica Ecaterina se va reîntoarce pe meleagurile natale, încredințându-se povățuirii duhovnicești a Părintelui Justin Pârvu și îngrijirii maicilor de la mănăstirea Paltin, rămânând totodată credincioasă condeiului și mărturisirii dreptei credințe, până aproape de sfârșitul vieții. Va lupta cu sabia cuvântului împotriva introducerii actelor biometrice și a tuturor compromisurilor menite să pervertească adevărul ortodox de credință.

Caldă, binevoitoare, plină de exuberanța vieții, în pofida grelelor boli trupești, maica Ecaterina era iubită de mulți tineri și oameni din media care o vizitau pentru un sfat duhovnicesc, cât și pentru pilda minunatei ei convertiri. Cuvântul ei dres cu bucurie și presărat cu umor fin, o făcea plăcută celor care o ascultau. Cu această mreajă a undiței trăirii în Hristos, maica Ecaterina a adus pe drumul credinței, multe suflete rătăcite în marea cea învolburată a vieții.

Suferințele trupești și sufletești îi erau alinate de cuvântul mângâietor și puterea duhovnicească a Părintelui Justin, în care vedea întruchipat întregul Pateric. Iubindu-l ca pe un sfânt, maica Ecaterina i s-a încredințat în ascultare desăvârșită până la plecarea Părintelui la ceruri. Odată cu trecerea la Domnul a Părintelui Justin însă, a suferit o cădere duhovnicească adâncă, trecând printr-o perioadă anevoioasă de grele ispitiri și încercări duhovnicești, în care parcă nu se mai regăsea.

Lupta cu ispititorul devine din ce în ce mai acerbă pe măsură ce Harul Domnului se retrage în chip pedagogic de la noi, ca să ne pregătească pentru cununi mai mari. Smerenia este singura care încununează, ne spun Părinții, iar pentru maica Ecaterina crucea bolii și a durerii pierderii harului, a fost un prilej de smerenie și pocăință adâncă.

Lipsită de îndrumarea Părintelui Justin, care îi câștigase toată încrederea, maica Ecaterina va fi ispitită pentru o perioadă scurtă de frământări fără răspuns, în urma tulburărilor provocate de Sinodul din Creta. Acrivia maicii Ecaterina, privind dogmele și mărturisirea dreptei credințe, era uneori soră cu zelotismul. Astfel, ia o hotărâre ce îi va pricinui multă tulburare sufletească și anume aceea de a nu mai primi Sfintele Taine, atâta timp cât Biserica avea părtășie cu Sinodul din Creta. Aceasta nu trebuie să ne smintească. Mulți sfinți ai Bisericii au avut astfel de momente de zelotism, dar prin Harul lui Dumnezeu au primit luminare, descoperindu-li-se că adevărul este în Biserica cea una, corabia mântuirii.

În cele din urmă, înțelegând că Biserica nu a fost afectată de vreo erezie propovăduită cu capul descoperit, dar având și încredințare în sufletul ei că Harul este în Biserica în care slujea, maica Ecaterina s-a împăcat sufletește și a primit din nou  Sfintele lui Hristos, Taine. Din acel moment, tulburarea a părăsit-o și pacea dulce a Mirelui Hristos a revenit în inima ei, cea însetată după unirea cu Dumnezeu.

Ultimele ei însemnări de Jurnal, precum și confesiunile făcute maicilor din mănăstirea Paltin, sunt mărturia pocăinței sale adânci și a regăsirii Harului și Iubirii lui Hristos.

Răpusă de boală, în ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (13 noiembrie 2022), maica Ecaterina Fermo va păși pe drumul care duce către cer, fiind prohodită în cimitirul mănăstirii Paltin.

[1] Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București.

(Extras din cartea „Pagini de Jurnal”, de Monahia Ecaterina Fermo. Cartea poate fi comandată aici)