Din învăţăturile Sfântului Justin Popovici despre ecumenism şi papism[1]

În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei.

În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvârșit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngâmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvârșire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-totdiavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decât voinţa de a rămâne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decât pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea câtuși de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămână totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. …

Toate umanismele săvârșesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară țânțarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sunt înfricoşătoare, înfricoşătoare până la groaza desăvârșită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decât cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi până la umanismul satanizat al lui Sartre.

Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgânism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtându-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele – făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie – al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei – şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărât dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, până la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu-Omul şi că pe pământ nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: „Vicarius Christi” îl înlocuieşte în chip desăvârșit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpățânare oricare umanism european. Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenţa lor, decât o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos.

… Dogma aceasta este – vai! – cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului – doar că nu pe crucea de lemn, ci pe aceea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pământească ce se numeşte om. Continue Reading »

„Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii”. (Sf. Ignatie Briancianinov) [1]

Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele. Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii. Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi.

Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească. De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufletului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el?”, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu. Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci, rugându-te tu şi citind sfintele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.

Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi. Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei. Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Corinteni 3:19). Continue Reading »

Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

de Sfântul Atanasie din Paros

Pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei, mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Relatarea minunii 

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă. Continue Reading »

Preluat de pe marturieathonita

Frați creștini ai Mitropoliei Gortinei și Megalopolei,

1. Ca episcop al vostru simt o puternică obligație să vă vorbesc despre Credința noastră ortodoxă, pentru că numai prin ea Îl putem gusta cum se cuvine pe Dumnezeu în Biserica Sa.

În anii în care trăim vor în mod deosebit să ne încurce credința; vor s-o amestece cu alte credințe mincinoase ale altor confesiuni și religii. De aceea mă auziți, mai ales în ultima vreme, vorbindu-vă despre Credința noastră ortodoxă. Primul lucru pe care îl doresc de la voi este să învățați dogmele Credinței noastre, să învățați „Crezul” nostru. Dogmele sunt „colțarii” la o casă. Și Clădirea întemeiată de Dumnezeu, care se numește „Biserica lui Iisus Hristos”, are ca și niște colțari solizi și puternici „dogmele”, care sunt scrise în Sfânta Scriptură și pe care ni le-au formulat Sfinții noștri părinți în Sinoadele ecumenice.

Trebuie să cunoaștem adevărurile credinței noastre, iubiților, și vă rog să nu fiți indiferenți față de aceasta, deoarece credința noastră este mai presus decât toate. Da! Mai presus decât averea noastră, decât familia noastră și decât viața noastră este Credința noastră Ortodoxă. De aceea mă veți asculta și astăzi, căci vă voi vorbi despre Credința noastră.

2. Duminica aceasta este cea de după „Sfântul și Marele Sinod”, așa cum l-au numit, care s-a întrunit în Creta, cu puțin timp mai înainte, în Duminica Cincizecimii. A fost sinodul patriarhilor, al arhiepiscopilor și al multor arhierei, cu patriarhul ecumenic în frunte, și de aceea trebuie să-l respectăm. Dar, într-o predică anterioară, v-am spus că deasupra Sinodului este Biserica, care nu este constituită numai din patriarhi și episcopi, ci și din întreg poporul credincios al lui Dumnezeu. Și istoria noastră ne spune că au existat cazuri când acest popor credincios al lui Dumnezeu a judecat mai bine credința sa decât arhiereii și patriarhii, și de aceea unele sinoade au fost numite „tâlhărești”, deoarece nu au cugetat ortodox.

Noi nu avem această dispoziție, însă, cu respect pentru Părinții care au participat la Sfântul și Marele Sinod din Creta, precum și cu respect față de teologia Bisericii noastre Ortodoxe, avem de spus ceva foarte serios:

3. În Sinod s-a vorbit despre eterodocși, eretici și despre legăturile Bisericii noastre Ortodoxe cu ei. Care sunt acești eterodocși? Sunt papistașii, protestanții și toate ramurile lor, monofiziții și alții. Aceștia sunt eretici. Și cu siguranță ereticii sunt în afara Bisericii. Despre acest subiect v-am vorbit de multe ori și v-am dovedit că ereticii, eterodocșii în general nu constituie Biserică. De aceea nu trebuie să rostim expresia „Biserică Catolică”, „Biserică Protestantă”, etc. Și noi, ierarhii, în luna Mai, la Sinodul pe care l-am făcut, i-am numit pe acești eretici „Confesiuni și Comunități Creștine”, deoarece cred în general în Hristos. Nu i-am numit „Biserică”. Biserică este numai Biserica Ortodoxă. La această Biserică ne referim atunci când rostim Crezul: „Și într-UNA, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”.

Dar ce s-a întâmplat la Sfântul și Marele Sinod din Creta de au numit aceste comunități eretice eterodoxe „Biserici”? De ce au spus, au scris și au semnat expresia: „Biserici Creștine eterodoxe”? Așadar, sunt și ereticii „Biserică”? Atunci care este această Biserică UNA, despre care vorbim în Crezul nostru? Este adevărat că Biserica Greciei la început nu a acceptat această expresie, dar în cele din urmă a cedat și ea și a semnat expresia: „Biserici și Confesiuni Creștine eterodoxe”. Însă hotărârea Ierarhiei noastre în luna Mai a fost diferită. Atunci nu i-am numit „Biserici” pe eretici, ci simplu „Confesiuni” și „Comunități”. De ce apare acum această diferență față de cea din Mai, când altceva am hotărât? Cel mai rău este că, așa cum cred eu, acestei denumiri a eterodocșilor ca Biserică i-au dat și greutate, deoarece au prezentat-o ca și cum ar avea dimensiune istorică. Căci expresia care a fost propusă și semnată spune exact așa: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor Biserici și Confesiuni Creștine eterodoxe”. Ce înseamnă această: „denumire istorică”? Când și unde au numit Sfinții Părinți ereziile și schismele ”Biserici”? Niciodată și nicăieri!

4. Regretabil este, iubiți creștini, că propunerea greșită din punct de vedere dogmatic și eclesiologic, care numește „Biserici” pe ereticii eterodocși, a fost semnată de Patriarhul ecumenic și de toți ceilalți patriarhi și arhierei participanți, în afară de foarte puțini. Dar încă și mai regretabil pentru noi este că arhiereii reprezentanți ai Bisericii noastre au semnat și ei această propunere greșită, ÎN AFARĂ DE UNUL. Înaltpreasfințitul IEROTEI al Navpaktului! Îi mulțumesc mult pentru această poziție mărturisitoare dinamică a Sa, precum și pentru toate celelalte despre care am auzit. Îl asigurăm că a veselit mult inimile ortodocșilor. A arătat și a dovedit puterea credinței sale și statornicia sa față de toate cele pe care le scrie și le spune, cu toate că unii l-au provocat și chiar l-au silit să se exprime împotrivă. Înaltpreasfințitul IEROTEI al Navpaktului, Păstorul cel bun al iubitei mele patrii, prin poziția sa la așa-numitul Sfânt și Mare Sinod, ne-a adus aminte de Sfântul Marcu Eugenicul, singurul care nu a semnat unirea Bisericii noastre Ortodoxe cu papistașii.

5. Ca episcop al vostru, iubiții mei creștini, vă mărturisesc că mă alătur de poziția lui IEROTEI al Navpaktului și a altor arhierei, care nu au semnat expresia greșit dogmatică a Sinodului din Creta, care îi numește „Biserici” pe eretici.

Da, ca Biserică locală a Gortinei și Megalopolei, ne alăturăm lor, pentru că nu acceptăm ca ereziile și schismele să fie numite „Biserici”, ci le numim numai ”Comunități Creștine”.

Mai multe despre așa-numitul „Sfânt și Mare Sinod” vom spune atunci când vom cunoaște practicalele (procesele verbale) lui și toate cele care s-au spus în el.

Cu multe binecuvântări,

† Ieremia, mitropolitul Gortinei și Megalopolei

Sursa: pentapostagma.gr

Biserica Ortodoxă e singura Biserică creştină

Stim de la Sf. Iustin Popovici ca ecumenismul este panerezie. Totusi la acest Sinod s-a legitimat ecumenismul, ca fiind o continuitatea a traditiei apostolice si patristice. Ecumenismul este insă un fals, combătut de foarte multi sfinti parinti. Atât in documentul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cât si in așazisa Enciclică a Sinodului, scrie negru pe alb că ecumenismul este o datorie a Bisericii. Cităm din Enciclică, pct 3: „Biserica noastră gândindu-se la datoria de a mărturisi Adevărul și credința apostolică, acordă o mare importanță dialogului, în particular cu creștinii eterodocși. În acest mod, restul lumii creștine cunoaște mai exact autenticitatea Tradiției Ortodoxe, valoarea învățăturii patristice, experiența liturgică și credința ortodocșilor. Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu semnifică în nimic un compromis în materie de credință„.

De asemeni la acest Sinod s-a afirmat ca Tradiția înseamnă fundamentalism. Citat, tot din encilică: „Explozia fundamentalismului care se observă în diferite tradiții religioase reprezintă expresia unei religiozități morbide. Un dialog interreligios sobru [cu trezvie] contribuie într-un mod semnificativ să favorizeze încrederea reciprocă, pacea și reconcilierea„ (pct. 4). (preluat de pe Român ortodox în Franța)

ARGUMENTE PRIVITOARE LA DOCUMENTUL 1: „MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN LUMEA DE AZI”

SFÂNTUL SINOD AL ROCOR[1] DESPRE TEXTELE PENTRU SINODUL PAN-ORTODOX[2]:

Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi”

Problemele cuprinse în documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi” sunt mai subtile şi teologice în caracter faţă de acelea din textul despre relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, însă chiar pentru acest motiv merită o atenţie deosebită. Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasios a expus deja cu atenţie elementele de bază ale erorilor antropologice care susţin acest text în ansamblu, care fac ca centrarea lui altfel nobilă pe lucrarea Ortodoxiei de a ocroti pacea, prevenirea războiului, lupta contra discriminării, etc., să fie profund problematică până când vor fi corectate.
Miezul problemei stă în utilizarea repetată în document a termenului „persoană umană” unde ar trebui să folosească „om”, şi în fundamentarea discuţiei umanitare din el pe variaţiuni asupra acestei fraze. Utilizarea termenului „persoană” pentru om apare în cadrul discursului ortodox într-o manieră notabilă doar din vremea lui V. Lossky, care recunoştea el însuşi noutatea utilizării acestuia de către el; şi în vreme ce a devenit aproape absolut normativ în discuţiile contemporane, Sfinţii Părinţi sunt consecvenţi în folosirea cuvântului scriptural şi liturgic de „om”. Termenul „persoană” (Rus. лицо, Gr. πρόσωπον) este folosit în primul rând în limbajul ortodox cu referire la Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, în mărturisirea fiinţei ipostatice unice a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, precum şi a realităţii ipostatice singulare a Fiului Unul în Care amândouă naturile, dumnezeiască şi umană, coexistă „neamestecate, neschimbate, neîmpărţite, nedespărţite” (Definiţia celui de-al patrulea Sinod Ecumenic). Aproape niciodată nu se aplică termenul la făptura omenească (în care asemenea distincţii nu există), tocmai ca un mod de a marca distincţia absolută între ceea ce este creat şi ceea ce este necreat — căci în vreme ce omul este „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, el nu este în niciun fel comparabil, în calitatea lui de creatură, cu Cel Care nu are niciun început. Continue Reading »