ARHIM. VARNAVA IANGOS | Cum dobândim lumină înlăuntrul nostru?

Cum luminează Hristos în noi?

Hristos a spus ucenicilor Săi și fiecărui creștin în parte: ,,Voi sunteți lumina lumiiˮ, apoi, continuă și cere, pretinde chiar: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Prima întrebare pe care ne-o punem, este: „Oare suntem lumină? Oare avem lumină? Oare suntem purtătorii acestei lumini? Ce este lumina?”.

Lumina nu este cunoașterea unui adevăr, ci este descoperirea lui Dumnezeu în inima omului. Când Dumnezeu se descoperă în inima omului, atunci omul dobândește discernământ și cunoaștere neschimbată. Lumina se naște atunci când omul își îndreaptă viața în Hristos, atunci când își războiește patimile, când poate să primească acest har al luminii care-i marchează existența. Atunci întreaga sa existență Îl mărturisește pe Hristos, mărturisește lumina și adevărul. Deci, întrebarea este: „Oare suntem lumină? Avem cunoașterea cea adevărată, oare putem discerne minciuna de adevăr? Viața noastră este o descoperire a luminii? Este ea experiență a lui Dumnezeu? Oare această experiere a lui Dumnezeu se exprimă în fapte?”.

Hristos pretinde de la noi, în mod constant, să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor ca văzând faptele noastre, ei să-L slăvească pe Dumnezeu. Suntem responsabili pentru asta, nu doar pentru noi înșine, ci și pentru cei din jurul nostru. Viața creștinului nu este complacere, o stare de comoditate existențială, în așteptarea raiului de după moarte. Experiența Luminii și responsabilitatea noastră este ca această trăire a lui Hristos să transpară, să se vadă în faptele noastre și să devenim o mărturisire continuă a lui Hristos, astfel încât cei din jurul nostru să fie atrași de Hristos, pe care noi Îl mărturisim.

Experiența personală a lui Dumnezeu

Fiecare dintre noi este chemat să devină o provocare pentru omul acestei lumi, ca să fie cucerit de adevărul lui Hristos. Imaginați-vă că în timp ce chemarea și rostul nostru este să devenim oameni ai Luminii și să atragem oamenii din jurul nostru spre această Lumină, noi ajungem să devenim contrariul. Cât de reprobabil este pentru Hristos ca noi să fim întuneric și să fim sminteală pentru oameni!

Cum dar poate fi aceasta? Noi nu devenim oameni ai Luminii în momentul în care începem să predicăm și să ținem cuvântări altora despre cum să devină oameni ai bisericii. Singura predică lucrătoare este transmiterea adevărului prin experiența personală, experiență care trebuie să se arate practic în faptele noastre. Aceasta nu constă în încercarea de a spune ceva cuiva prin cuvintele proprii, prin deșteptăciunea mea și cunoștințele pe care le-am dobândit citind și studiind, ci întreaga mea viață trebuie să fie o prezență a lui Hristos, o mărturisire care este deasupra celor obișnuite, deasupra oricărui tipar religios, deasupra oricărei reguli.

De aceea, vedem credincioși adevărați în persoana sfinților Bisericii, care sunt prietenii noștri. Vedem cum sfinții, prin exemplul vieții lor, „sfidează” adesea toate rânduielile omenești și religioase pentru a deveni vas al Luminii și exemplu pentru oameni. Vedem cum sfinții se apropie personal de fiecare și transmit prin ei înșiși experiența luminii. Cum dar putem atrage această lumină fără pocăință, fără o conștientizare a golului dinlăuntrul nostru, a căderii noastre?

Golul lăuntric și absența lui Hristos

Am putea caracteriza problema noastră nu atât prin ideea de cădere, ci prin ideea de conștientizare a golului nostru, prin absența lui Hristos dinlăuntrul nostru. Pocăința înseamnă să mă întorc spre Hristos și să mă umplu de El. Aceasta este pocăința. Cum poate fi exprimată autenticitatea pocăinței? Prin smerenie.

Smerenia este adevărata lumină a creștinului. Sfinții erau smeriți, erau inexistenți, nu îngreuiau locul. Nu împovărau oamenii, ci erau odihnă și libertate pentru ceilalți, transmiteau numai pace. Aceasta este cu putință numai prin smerenie. Numai cel care se micșorează pe sine este luminat, este plin de lumina lui Hristos. Să le luăm pe rând: prima este pocăința, sentimentul că sunt întuneric. Împrumutăm cuvintele Sfântului Grigorie Palama: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează întunericul meu!”.

Pocăința este o continuă tânguire, o continuă căutare a luminii și atunci sufletul dobândește o anumită conștientizare că sunt nimic. Se creează în sufletul nostru o oarecare simțire a smereniei, o conștientizare că sunt nimic în afara lui Dumnezeu, că sunt nimic orice aș face, că cel care biruiește moartea este Hristos și nu eu. Nu e atât de important să-mi biruiesc patimile, nu acesta este scopul, ci să mă umplu de Dumnezeu, pentru că pot birui patimile în numele meu și să mă umplu de mine însumi.

Omul luminat de Dumnezeu

Deci, cine este omul luminat de Dumnezeu? Cine este acela care atrage oamenii? Ce spune Hristos? „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor și să se vadă faptele voastre cele bune!”. Prin urmare, dacă nu avem fapte bune, cuvântul nostru și viața noastră sunt o minciună, o înșelare duhovnicească.

Să mă umplu de Dumnezeu, acesta este scopul, aceasta este smerenia! Și care este continuarea? Este dragostea, faptele dragostei! Prin aceasta ne deosebim, spune Hristos, prin aceasta suntem ucenicii Lui: ,,Prin aceasta vă veți cunoaște că sunteți ucenicii Mei, că veți avea dragoste între voiˮ, prin unitatea noastră, noblețea noastră, simplitatea, discreția, finețea noastră.

Să nu ne plângem mereu, să fim odihnitori pentru ceilalți, să nu fim nătângi și egoiști! Acesta este omul adevărat. Să nu fim ciudați, să fim simpli, modești, după cum spune Sf. Porfirie: „Omul liber, autentic este adevăratul om al luminii”. Oare noi suntem aceștia? Cea mai bună predică este aceasta. Toți suntem preoți ai bisericii într-un fel sau altul. În ce fel? Dacă în locul în care ne aflăm, reușim să fim oameni adevărați, oameni luminoși, oameni ai iertării, oameni îngăduitori și sensibili, fără a ne forța pe noi înșine să devenim așa, atunci am înțeles. Este o lucrare automată pe care o exercită lumina lui Hristos asupra noastră, a omului umilit, care este orientat spre Hristos.

Descoperirea luminii dinlăuntru

Smerenia este descoperirea luminii dinlăuntrul nostru, atunci când devenim purtători de Hristos, atunci când devenim liberi și nu mai suntem îngrădiți de micimea lui ,,al meuˮ și ,,al tăuˮ, al lui ,,acesta mi-e prietenˮ și ,,acesta mi-e dușmanˮ,  al lui ,,m-a trădatˮ, ,,m-a nedreptățitˮ și ,,am să mă răzbunˮ, al lui ,,cum să mă fac observat? Cum să mă fac prețuit?ˮ.

Gândurile noastre sunt dovada întunericului nostru. Creștinul este om al unității. Este liber și deschis, este iertător și viața lui are rost. În preajma lui te poți bucura, în preajma lui te odihnești. Transmite liniște și pace. Acesta este creștinul. Aceasta este responsabilitatea noastră. Dacă nu devenim astfel de oameni nu au niciun sens nici filantropia noastră, nici faptele noastre bune. Atunci faptele noastre bune sunt făcute în alt duh și cu un alt scop.

Iată, deci, cum putem deveni lumină într-o epocă a competiției, a dușmăniei, a răutății, a intereselor și a rivalităților politice, etnice, religioase și sociale de durată. Într-o astfel de epocă, suntem chemați să devenim fii ai luminii, să devenim ,,smintealăˮ a lumii.

Să nu răstignim pe alții!

Într-o lume în care ni se cere să-l răstignim pe celălalt, noi alegem să ne răstignim pentru celălalt. Într-o lume care vorbește despre dușmănie, Hristos ne cere împăcarea cu prețul jertfei. Aceasta este ,,smintealaˮ și aceasta este nădejdea lumii. Aceasta este inima creștinului pe care suntem datori să o dobândim.

Prin urmare, dacă devenim astfel de membri ai Bisericii, în pofida neputinței noastre, dacă ne ducem lupta duhovnicească pentru a deveni oameni bucuroși, oameni buni și luminoși în locul în care suntem, vom gusta din desfătarea raiului, încă de aici. Acesta, deci, ne cere Hristos, să devenim oameni subțiri, fini, simpli așa cum sunt poeții, sensibili, să dobândim sănătate duhovnicească. Să prețuim fiecare om, să odihnim pe fiecare, să iertăm pe fiecare din inima noastră, să dobândim dulceață și să ajungem la cuvântul Sfântului Macarie Egipteanul care zicea: ,,Pentru a te mântui, trebuie să dobândești inimăˮ. Spre aceasta suntem chemați și noi, să dobândim inima! Să devenim astfel, împlinitori ai chemării Domnului, să devenim lumina lumii![1]

(Extras din Revista Atitudini Nr. 76)