PR. ALEXIE MEDICUL | Voi ce ați fi făcut în locul mucenicilor? | Despre mărturisirea și lepădarea de Hristos

Mărturisirea lui Hristos sau lepădarea?

Vedeți, „cine mărturisește pe Mine înaintea oamenilorˮ, zice Domnul în deschiderea Evangheliei de astăzi, «voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, și cine se leapădă de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui care este în ceruri».

Mărturisitorii au fost în istoria creștinismului și dacă vă uitați pe frescele bisericilor, atâția mucenici și în stânga și în dreapta și dacă ne uităm în istorie și dacă ne uităm în neamul nostru românesc, sfinții mucenici ai temnițelor comuniste care au mărturisit pe Domnul înaintea oamenilor și Domnul Hristos i-a încununat, dându-le cununa vieții de la Tatăl cel Ceresc.

Atâția mucenici știuți și neștiuți! Dacă ne uităm în fiecare zi într-un calendar vedem câteva nume, dacă ne uităm într-un sinaxar, vedem și mai multe. Dacă ne uităm într-un sinaxar extins, vedem și mai multe, dar numărul mucenicilor numai Domnul îl știe. Adică a celor care nu au pus bunătățile lumii acesteia mai presus de dragostea lui Dumnezeu.

Cum erau Mucenicii?

Și aș mai spune un lucru: știți cum erau acești Sfinți? Sfântul mucenic Trifon, Sfântul mucenic Iacov Persul, Sfântul mare mucenic Pantelimon, care au trecut prin prigoana cea mare care s-a început și care a fost în istoria creștinismului în primele trei veacuri, prima prigoană.

Era un împărat roman, Octavian Augustus, pe vremea lui August Cezarul când s-a făcut primul recensământ în imperiu, vedem în scriptură. El și-a luat titlul de divus adică divinul, pentru că și-a dat seama că Imperiul roman are nevoie de un factor de coagulare politico-militar, cultural, un zeu unic în mulțimea de zei. Romanii erau oameni toleranți ca și mai marii lumii de astăzi, păgânii de astăzi. Spuneau: ,,Închină-te, că nu-ți spune nimeni să nu te închini la idolii tăi, la Isis, la Mitra, la Apolo, la Venus, la Marte, Fortuna și așa mai departe – dar trebuie să te închini și la împăratˮ.

Și în fiecare cetate, în fiecare municipiu, cum s-a chemat în Imperiul Roman, cu o așezare mai înstărită, exista o statuie a lui Octavian Augustus, al acestui împărat roman, în fața căruia era un mic altar, un mic jertfelnic cu cărbuni încinși. Și, periodic, în anumite zile, supușii trebuiau să treacă, să lase pe acei cărbuni încinși niște tămâie frumos mirositoare, în cinstea, spre slava împăratului-zeu.

Voi ce ați fi făcut?

Cei dintâi care au suferit au fost militarii, ostașii, care în virtutea ascultării lor militare pe care și-o făceau cu sîrguință, pe care și-o făceau cu bună credincioșie față de împărat, a venit acest moment al jertfirii, adică al punerii unor boabe de tămîie pe acești cărbuni încinși, ca fumul dens și frumos înmiresmat să se ridice, chipurile, către fața zeului împărat August.

Și iarăși îndrăznesc a vă îndrepta către conștiințele voastre întrebarea: Voi ce ați fi făcut? Voi, frații noștri, ce ați fi făcut? Cumplită întrebare! Ce e dacă pui niște boabe de tămâie și-ți salvezi viața, îți salvezi casa, îți salvezi averea, îți salvezi copiii, îți salvezi meseria pentru care ai trudit atâția ani și ani în facultăți? Voi ce ați fi făcut? Eu ce aș fi făcut?

În general, creștinii nu căutau aceste momente cruciale din viața lor, nu le căutau în mod expres. Fugeau din fața prigoanei, acesta a fost sfatul sfinților, să nu cauți tu prigoana, căci dacă Domnul o îngăduie, ea oricum vine și tu o vei mărturisi. Dar iată-i în acele momente pe acei creștini spunând: ,,Nu, eu nu voi face așa! Acord cinstea împăratului dar un singur Dumnezeu cunoscˮ.

Vedeți? Da, suntem deschiși la toți și la toate, dar când spui: „Nu! Numai Hristos și ce ne învață Hristos este calea de urmat a vieții noastreˮ, atunci se poate întâmpla să mărturisești.

România adâncă, România bunicilor noștri

Vedeți? Asta au făcut mucenicii. Nu au aruncat nici măcar o boabă de tămâie și mădulările lor au fost strujite, au fost zdrobite, ochii au fost scoși, picioarele tăiate, mâinile tăiate, sânii tăiați, capul tăiat. Au fost puși între scânduri și tăiați cu fierăstrăul, au fost afumați. Au fost aruncați în cazane cu smoală, dar nu au pus mai presus dragostea de viața aceasta față de viața veșnică.

Citiți viețile sfinților, citiți-le cu dor, căci din laptele acesta duhovnicesc s-a adăpat neamul românesc, atâtea sute de ani. Aceasta este România profundă, România adâncă! Este România ostașilor care au murit în vara lui 1917, cu piepturile deschise, luptând în cămașă la Oituz în Mărășești, strigând: ,,Doamne, ajută-ne!ˮ.

Aceasta este România maicilor noastre, bunicilor noștri, care aveau pe pereții afumați ai caselor câte o icoană la care își duceau pruncul și spuneau: ,,Pupă aici”.

Aceasta este România tinerilor ca voi cei tineri de aici, care în decembrie 1989 au ieșit și au strigat: ,,vom muri și vom fi liberi!ˮ. Așa strigau. Am trăit acele vremuri. Nu este exclus ca în vremurile care vin să urmăm și noi într-un fel sau altul aceste pilde. Nu le trâmbițăm prea mult. Le vom ține în cugetele noastre ca o pildă dulce, ca o continuare a celor pe care le-au îndurat aceștia la care voi priviți și care sunt puțin mai sus, osemintele, sfintele moaște ale martirilor din închisori, frumos mirositoare.

Curajul mărturisirii în vremuri de prigoană

Mergeți și vă închinați! Nu a venit Domnul Dumnezeu în închisoare să-l doboare pe un Țurcanu sau altul din torționari. Nu a venit vreun sfânt să-i termine pe acești călăi. Unii au supraviețuit, iar alții, așa cum ați auzit și în apostolul care s-a citit, s-au izbăvit neprimind izbăvirea. Și atunci, cum au rezistat?

Atunci cum a fost posibil? Prin credință, veți spune, și cuvintele scripturii la Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, care s-a citit, aceasta ne spune: prin credință, din slabi ce erau au devenit tari în războaie. Dar când credință nu ai și te clatini în credință, căci noi, toți, sub povara păcatelor care grabnic ne împresoară, cum spune tot Apostolul de astăzi la Evrei, care s-a citit, amară povară avem și se subțiază credința…

Atunci, așa cum ne învață Filocalia și Viețile Sfinților, Harul lui Dumnezeu, cercetarea lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, în chip nevăzut, cresc toate în sufletele, în inimile noastre. Cresc credința, nădejdea și mai cu seamă cresc dulceața mângâierii. Incredibil!

Puterea credinței în chinuri

Sunt sfinți care mărturisesc în gulagul sovietic când îi băteau cu bocancii, le stâlceau capetele, le stâlceau ficatul, splina, abdomenul, mai mulți săreau cu bocancii pe ei, vedeau pe Hristos cum îi binecuvintează și simțeau o dulceață. Alții vedeau un înger al Domnului cum le dă Pâinea Vieții să se împărtășească. Incredibil, dar așa era! Și nu numai la unul ci la mai mulți.

De aceea, să ne rugăm la sfinți să ne întărească, să roage pe Domnul să ne dea harul Lui, căci prin harul lui Dumnezeu, toate le vom putea.

Povestea un ierarh al sfintei noastre Biserici Ortodoxe românești, Vlădica, vrednicul de amintire, Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, cum în închisoare fiind la Aiud, după munca istovitoare la care era supus, nefiind deținuții nici hrăniți cum trebuie, erau și bătuți, ținuți în frig, dar după o zi de muncă, el totuși fiind tânăr, venea în celulă, el nu mai avea putere să se roage, să-și facă cum ar fi vrut, un mic canonaș. Și era mâhnit, până când un frate de celulă l-a văzut plângând și l-a întrebat: ,,De ce plângi?ˮ. ,,Nu mai pot să mă rog, toate mă dorˮ.

Și i-a spus: ,,Frate, dormi liniștit, mă rog eu pentru tineˮ. Vedeți? Cei care se roagă pentru noi sunt sfinții, de aceea să-i iubim din toată inima și să-i rugăm: ,,toți sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi! Aminˮ.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 75)