CARMEN IRIMIA | SUPRAVIEȚUIREA – SFÂRȘITUL UNEI EPOCI?

Ce înseamnă supraviețuirea în ziua de azi?

Se spune că o viață de om e o poveste… Eu cred că e mai degrabă o colecție de povești care nu întotdeauna au șansa să se regăsească în paginile vreunei cărți sau ale unui articol.

Într-o viață de om, trecem prin întâmplări definitorii care-și vor lăsa amprenta asupra noastră într-un mod mai mult sau mai puțin plăcut, în funcție de natură fiecăreia. Evenimentele, oricare ar fi ele, cât și persoanele cu care intrăm în contact, ne influențează și ne transformă, însă odată ieșiți la liman, se cheamă că am supraviețuit.

SUPRAVIEȚUIRE, cuvânt format prin compunere din supra și viețui, însemnând „a trăi după o pierdere” dar și „continuare a vieții” (cf. dexonline.ro).

A VIEȚUI, cu determinări modale, înseamnă și „a-și duce viață într-un anumit fel”, fiind strâns legat de un alt verb, A CONVIEȚUI.

Căutând mai departe, în Dicționarul francez Larousse găsim în dreptul verbului survivre: „continuer à exister après un événement” sau „la fin d’une époque” (www. Larousse.fr). Mărturisesc că acest din urmă sens mi-a atras atenția și m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva asistăm la sfârșitul unei epoci. Dacă e așa, atunci acest lucru e posibil numai viețuind într-un anume fel….

Pierderea identității culturale

În scurta mea existență am cunoscut diverse pierderi: a bunicilor, la o vârstă când abia înțelegeam ce se întâmplă, a părinților, fără să fi avut șansa să fiu lângă ei când au plecat din această lume, a unor prieteni dragi și chiar a țării, când am hotărât să emigrez pe un alt continent…. Pot spune că am supraviețuit cu bine acestora și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ieșit mai întărită sufletește.

De ceva vreme, însă, se face simțită o nouă amenințare la care nu știu cum să răspund: cea a pierderii identității culturale.

Noi, oamenii, suntem suma experiențelor și trăirilor noastre, însă purtăm în noi și amprenta culturală a locurilor din care provenim. Așa cum un copac își trage seva dătătoare de viață din solul fertil în care-i sunt înfipte rădăcinile și noi purtăm în structura noastră etnogenetica amprentă culturală și istorică a locului din care provenim.

De fapt, așa s-au format și comunitățile: în jurul acelorași valori, tradiții și obiceiuri ce mărturisesc apartenența noastră la o cultură comună.

Însă, în acest secol al vitezei și progresului, trăim vremuri tulburi și neobișnuite: se schimbă multe și într-un ritm foarte accelerat, de parcă nu ne-a mai rămas mult timp… În numele unei exagerate griji pentru binele comun și prin vehicularea unor concepte ca: armonie universală, egalitate, unitate în diversitate, ni se propun formule unice de conviețuire care, în teorie, ar trebui să ne adune laolaltă, după unii, sub un curcubeu de culori… mult prea stridente sau „tipătoare” cum ziceam odată, demult…

Corectitudinea politică și „armonia” globală

Ca la un semnal, se aud voci care strigă sus și tare că trebuie să „viețuim altfel”: fără valori identitare, fără religie, fără tradiții și sărbători, depășite oricum de altele mai noi și mai atractive, aduse din lumea civilizată „de dincolo” la pachet cu alte „daruri” frumos ambalate…

Privim cu stupoare cum, în mod insistent și insidios ni se cere abandonarea valorilor autentice, dezicerea noastră de ceea ce ne reprezintă, renunțarea consimțită la specific și original în schimbul unui uniform și general. Și aceasta în numele unei toleranțe redefinite după un nou manual: cel al corectitudinii politice.

Și uite așa, în numele diversității, asimilării, deschiderii la ce mai e nou și la modă ideologic, ne pierdem busola, începem să orbecăim în întunericul minții, nemaiștiind nici de unde venim, nici cine suntem, și încotro ne îndreptăm.

Cineva spunea odată: „Doboară stejarul atacându-i rădăcinile!”. Cu cât otrava e mai bine dozată și uneltele mai potrivite scopului, cu atât mai multe șanse sunt ca ceea ce a pornit bine de la rădăcină să nu mai crească falnic și viguros, ci slab și firav, putând fi doborât la cea mai ușoară adiere de vânt apusean…

Și astfel, într-o așa-zisa armonie globală, ajungem să trăim într-o societate tot mai planificată, controlată și setată ca un ceasornic de cei care „ne vor binele”.

Dar dacă binele lor nu este și al nostru?

Acest lucru mă duce cu gândul la un pasaj din romanul Noi (We), de Yevgeny Zamyatin, în care alți binefăcători ai umanității, la fel de „preocupați” de bunăstarea cetățenilor lor au descoperit formula „societății perfecte”: „If they fail to understand that we bring them mathematically infallible happiness, it will be our duty to compel them to be happy”.

În traducere: „Dacă (ei) nu înțeleg că (noi) le aducem fericirea infailibilă din punct de vedere matematic, va fi de datoria noastră să-i obligăm să fie fericiți”…. Fericire cu ajutorul algoritmelor matematice, într-o lume care a redus umanitatea la un sistem de numere sau cifre sau cu roțile bine unse ale unui angrenaj ce trebuie să funcționeze în condițiile pregătite….

Așadar, în numele unei datorii autoimpuse, cei care conduc și se erijează în părinții națiunii, găsesc de cuviință că pentru binele nostru, se impune obligativitatea la fericire, la sănătate, la un mod unic de viață, sau „life style”, folosind un termen mai trendy… Deci, suntem împinși sau convinși să fim toți la fel, să gândim la fel, să avem aceleași idei, să devenim, în final, uniformi și conformi.

Părintele Atanasie Ștefănescu spunea că „uniformitatea înseamnă moarte”. Și tot el adăuga că „nu e suficient să vrei binele, ci să știi cum să-l faci”. Și atunci, dacă toate sunt bune și frumoase, planificate și ordonate spre binele colectiv, cum se explică această stare de confuzie, teamă și angoasă în rândul celor mulți?

Temnița cu gratii invizibile

De ce distanța ia locul apropierii, ura – locul iubirii, parteneriatul – locul familiei și dezbinarea – locul unirii? De ce e nevoie de bariere – vizibile sau, mai grav, invizibile – acestea din urmă, insidios substituindu-se treptat celor dintâi?

Cedăm, fără să simțim, libertatea dată nouă de Dumnezeu și mergem cu pași siguri către o temniță cu gratii invizibile, dar care treptat, vor deveni din ce în ce mai vizibile… Însă, mă tem că atunci va fi prea târziu, căci ne vom fi obișnuit deja cu viața în noul ei format. Și astfel, intrăm în era lui „Brave New Normal”, care e doar faza premergătoare a lui „Brave New World”, anticipată în mod profetic de Aldous Huxley cu aproape un secol în urmă…

„Primul contact în cunoaștere e cuvântul”, spunea părintele Atanasie Ștefănescu, iar Lucian Blaga afirma că „limba e întâiul poem al unui popor”.

Atac la cuvânt

Continuând pe aceeași linie progresistă și limba este sub atac virusal: cuvintele trebuie și ele  „adaptate” trendului, astfel că nume ca „mama” și „tata”, sacre pentru noi, dar desuete și incomode pentru alții, se propun a fi înlocuite cu titulatura de părinte la care putem adăuga și cifre, eventual în funcție de numărul celor dispuși să-și asume acest titlu: părinte 1, părinte 2, părinte 3… sau câți or mai fi, doar suntem open-minded, vorba românului…

Cuvintele limbii române sunt ziditoare, multe din ele fiind cărămizi identitare la temelia acestui popor: țară, neam, credință, cultură, tradiție, familie, mamă, tată, strămoși și lista continuă.

De ce sunt trecute la index când locul lor e pe frontispiciul acestui popor?

Să-și fi pierdut sensul lor de bază din prea multă sau prea puțină utilizare? Sau, nemaifiind pe placul unora, nici prea mulți și nici prea destoinici, se vrea înlocuirea lor cu altele mai „evoluate” și mai „corecte politic”? De ce nu ne mai înțelegem între noi deși vorbim aceeași limbă? Poate nu mai folosim aceleași cuvinte… De ce nu ne mai auzim unii pe alții?

Poate nu mai știm să ascultăm….

Asistăm la o invazie de termeni și prefixe care se impun cu obstinență și obrăznicie, mai ales atunci când sunt strigăte în piețe. De la cultural trecem la bi-cultural sau la trans-cultural și așa mai departe, în funcție de agendă… Nu poți să nu observi cum prefixele devin mai importante decât cuvintele însele, iar literele în izolare își cer drepturi și pretenții de cuvinte identitare…

Sfârșitul unei epoci?

Și atunci, privind la lumea din jur, în toată manifestarea ei, realizez că acesta e sensul dat azi verbului a supraviețui: „sfârșitul unei epoci” și, implicit, și ciclic începutul alteia… Și acesta e un proces dureros, ca oricare trecere de la vechi la nou, de la trecut la viitor, căci direcția este mereu aceeași: tot înainte.

Iar poporul român, gârbov sub povara veacurilor și îngenuncheat – a câta oară? – sub povara acestei lumi, se ridică, se îndreaptă, se scutură de colbul vremii și, punându-și cușma peste pletele albe de ninsoare, rostește calm, într-o limbă curată și neaoșă: „Om trece și de asta”… și-și vede liniștit de drumul lui spre veșnicie, pășind în umbra crucii pe care-o poartă cu sine de veacuri.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 72)