SF. ILARION FELEA: CE ESTE SUFLETUL?

Sufletul este mai mult decât hrana

Silinţele pentru formarea omului duhovnicesc din omul trupesc încep de la curăţirea sufletului. O astfel de lucrare, grea şi îndelungată, care ţine viaţa întreagă, nimeni nu o va începe înainte de a-şi da seama ce este sufletul, ce rol şi ce putere are el în trup, ce valoare, ce preţ are sufletul şi care sunt datoriile omului faţă de sufletul său?

Mântuitorul a spus: «Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru» (Lc. 17:21). O lume întreagă este înlăuntrul omului, o lume nevăzută şi nepipăită de nimeni… O lume adâncă în care sunt ascunse gândurile bune şi rele, amintirile, simţirile şi sentimentel e de iubire şi ură, de bucurie şi durere, dorurile după lumină şi libertate, poftele şi patimile, voinţa de a munci, a lupta şi a birui… Mintea cu toate darurile, sclipirile, lucirile şi tainele ei minunate… Toate sunt ascunse undeva înlăuntrul omului, în suflet. Chiar şi împărăţia lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu se ascunde în noi, înlăuntrul nostru, în suflet. Poate-se tăgădui lumea aceasta? Cel puţin atâta vreme cât ea există în fiecare din noi, nu se poate.

Ce este sufletul? Este ceva în noi mai adânc decât noi, spunea Fericitul Augustin. E sufletul, viaţa trupului nostru.

Chipul lui Dumnezeu în om

După Sfânta Scriptură, sufletul e suflarea şi chipul sau icoana lui Dumnezeu în om (Fac. 1:26-27; 2:7), că «pentru suflet este făcut omul după chipul lui Dumnezeu». Cu alte cuvinte, sufletul e faţa dumnezeiască a omului , cea mai minunată plăsmuire din toate. De aceea spune românul creştin: «Când pălmuieşti o faţă de om, pălmuieşti chipul lui Dumnezeu».

Demnitatea omului, chipul lui Dumnezeu în om, se arată în raţiune şi în libertatea sufletului, pe care Dumnezeu le respectă pentru valoarea sufletului, că tot universul material nu cântăreşte cât un suflet (Mc. 8:36-37). Prin suflet omul devine templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16; 2 Cor. 6:16).

Trupul este opera şi unealta sufletului. Dumnezeu creează sufletul după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1:26-27). Iar sufletul îşi creează trupul după legile atotînţelepte ale zămislirii din sămânţă, ale naşterii şi ale creşterii. «Duhul Dumnezeirii este viaţa sufletului», iar «sufletul este trupul Duhului Sfânt». Precum trupul fără suflet este mort şi nu poate face nimic, tot aşa este şi sufletul fără sufletul cel ceresc, fără duhul divin, e mort pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Fiind chipul, icoana, trupul lui Dumnezeu în om, sufletul e duh nevăzut, ca şi Dumnezeu. «Dumnezeu este duh,… îngerul încă este duh… şi sufletul omului este duh… Dumnezeu este nevăzut, îngerul este nevăzut şi sufletul omului este nevăzut. Dumnezeu este nemuritor, îngerul este nemuritor şi sufletul omului este nemuritor. Dumnezeu are înţelegere şi voie, şi sufletul omului are înţelegere şi voie».

Demnitatea sufletului omenesc

Un filosof (H. Bergson) spunea că sufletele sunt râuleţe din fluviul cel mare al vieţii, râuleţe, zicem noi, ascunse în Dumnezeu, ca izvorul în munte, ca puiul în coaja oului şi ca energia nucleară în stihiile materiei. Cine a ştiut ieri de energia nucleară şi alaltăieri de lumina electrică şi mai ales cine a văzut-o? Cine a ştiut ieri că energia electrică nu circulă prin firul electric, ci firul numai o direcţionează, îi arată drumul, o conduce? Izvorul acestui fluviu este la Dumnezeu, căci nu ne putem închipui fluviu fără izvor, suflet fără Dumnezeu. De aici însemnătatea, gingăşia, frumuseţea, nobleţea, valoarea şi demnitatea sufletului omenesc, mai presus de orice alte valori şi frumuseţi.

Nimic nu avem mai scump decât sufletul. Pentru suflet există lumea. «Pentru suflet osteneşte firea, se mişcă cerul, străluceşte soarele, rodeşte pământul, răsar plantele şi se nasc animalele. Pentru suflet a fost făcut raiul, a fost pregătită Împărăţia cerurilor, fericirea nesfârşită, slava nemărginită şi toate celelalte bunătăţi ale vieţii veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2:9).

„Dacă vom pierde acest suflet, am pierdut totul: şi pământul, şi cerul, şi lumea, şi raiul, şi această viaţă trecătoare şi pe cealaltă, cea veşnică; totul, totul” . Pentru suflet s-a scris Biblia, pentru suflet grăiesc profeţii, Se întrupează Mântuitorul şi se vesteşte Evanghelia. Pentru mântuirea sufletelor s-a adus jertfa de pe Golgota, s-a întemeiat Biserica şi s-au aşezat în ea Sfintele Taine.

«Aşa a iubit Dumnezeu lumea (omenirea), încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (să se răstignească şi să învieze), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (In. 3:16). «Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine» (Gal. 2:20); pentru sufletul meu.

Sufletul și lumea

Dumnezeu are grijă de om; îi dă viaţa şi lumina, soarele şi ploaia, toate bunătăţile şi darurile, pentru că îl iubeşte. Ne-a dat şi ne dăruieşte neîncetat pe Fiul Său, cu Evanghelia, cu Biserica Sa; Sfintele Taine şi harurile Duhului Sfânt, pentru că ne iubeşte. Ne iubeşte sufletul; sufletul meu şi sufletul tău, frate şi soră. Grija şi iubirea părintească ne-o arată Dumnezeu pentru că ne iubeşte, pentru că are chipul Său ascuns în noi, în sufletul nostru prin care gândim, simţim, iubim, trăim, viem, ne mişcăm şi suntem (FA 17:25-28).

Sufletele oamenilor sunt „cetăţile”, „oile” şi „neamurile” la care sunt trimişi Apostolii, nu zidurile de piatră sau oile ciobanilor. După Evanghelie, «sufletul este mai însemnat decât hrana» (Lc. 12:23); un singur suflet preţuieşte mai scump decât valoarea şi greutatea lumii întregi. «Ce-i va folosi omului de ar dobândi toată lumea, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Mc. 8:36-37). Nimic. Nimic în lumea aceasta nu poate înlocui valoarea unui singur suflet.

Nimeni dintre oameni şi nimic de pe pământ nu poare răscumpăra un singur suflet pierdut, «că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face», numai prin puterea omului (Ps. 47:7-8). Iar dacă sufletul e cel mai mare dar şi cea mai scumpă comoară pe care o avem de la Dumnezeu, mai scumpă decât lumea, înţelegem uşor că avem faţă de mântuirea şi fericirea lui răspunderi tot atât de mari, pe cât de mare este valoarea lui şi pe cât de mari sunt făgăduinţele dumnezeieşti pentru fericirea lui vremelnică şi slava lui veşnică.

Dorul sufletului după patria cerească

În urma obârşiei şi ţintei sale dumnezeieşti, în tot timpul petrecerii în trup, sufletul suspină după patria sa cerească, se mistuie de dorul casei părinteşti, caută neîncetat pe Dumnezeu. Aşa după cum albinele se opresc şi se odihnesc numai pe flori, porumbiţa numai în corabia lui Noe şi fiul risipitor numai acasă la tatăl său, tot aşa şi sufletul se opreşte, se linişteşte şi se odihneşte numai la Dumnezeu. Aceasta e cea mai grăitoare dovadă că sufletul e dumnezeiesc; că patria lui e cerul, că Tatăl său e Dumnezeu şi că fericirea lui e veşnică.

Ascultă, creştine, şoaptele şi suspinele tainice ale sufletului tău… Dă-ţi seama, omule, că porţi în tine cea mai scumpă comoară… Dă-ţi seama, frate, că porţi în tine un sâmbure de viaţă cerească, o scânteie de lumină dumnezeiască, mai scumpă decât lumea întreagă; un mărgăritar mai strălucitor decât toate mărgăritarele.

Mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi l-a dat şi Mântuitorului Hristos că ţi l-a răscumpărat. Grijeşte mai mult decât lumina ochilor să nu-l întinezi, să nu-l pângăreşti şi să nu-l pierzi, că nici o greşeală nu este aşa de mare ca negrija de mântuirea sufletului. Cine pierde un suflet, pierde lumea întreagă; cine mântuieşte un suflet, mântuieşte lumea întreagă. Pierzi un lucru fără de preţ şi eşti neliniştit, nu dormi nopţi întregi. Dar pentru suflet, pentru lucrul cel nemuritor?…

Grija pentru suflet

Nu este nebunie mai mare decât negrija pentru mântuirea sufletului, să nu te ocupi de scopul vieţii, să ştii că eşti nemuritor şi să te grijeşti numai de lucruri trecătoare. De-ţi pierzi sufletul, creştine, pierzi icoana feţei lui Dumnezeu din tine, frumuseţea şi slava aceea minunată, care dacă s-ar arăta o clipă în iad, iadul ar ajunge rai; iar dacă numai o clipă nu s-ar arăta în rai, raiul s-ar întuneca şi s-ar preface în iad .

„Iisuse al meu cel răstignit, Fiule al Dumnezeului celui viu! Ţi-ai dat suflarea, ca să plăsmuieşti acest suflet; Ţi-ai vărsat sângele ca să-l răscumperi. Ai făcut colimvitra (cristelniţa) dumnezeiescului botez, ca să-l speli. Ai rânduit al doilea botez, pocăinţa, ca să-l curăţi. Ai pregătit masa preacuratelor Tale Taine, ca să-l hrăneşti. Ai zidit aici pe pământ Biserica, pentru ca să-l sfinţeşti, iar dincolo raiul, ca să-l fericeşti. Ai făcut tot ceea ce putea să facă covârşitoarea Ta bunătate, spre a mântui acest suflet.

Noi, însă, facem tot ceea ce poate să facă covârşitoarea noastră răutate, ca să-l pierdem! Să nu se întâmple asta, veşnicule Mire al sufletelor noastre, să nu se întâmple! Mai degrabă să pierdem pe toate celelalte şi să câştigăm sufletul!…Să-l câştigăm, prin harul Tău, pentru împărăţia Ta. Amin” .

(Extras din „Spre Tabor, vol II, de Sf. Ilarion Felea)