CONSTANTIN OPRIȘAN | „UN SFÂNT LOCUIA ÎN CELULĂ CU NOI”

„Vorbea numai despre dragoste și iertare”

Desprins de timp și adâncit în tihna rugăciunii, pentru Oprișan, fiecare clipă petrecută în Casimcă devine treaptă către cer, așa cum „fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor.

(…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent, uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni.

(…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos”[1].

Încercarea pr. Gheorghe Calciu de a-l salva de la moarte

Oprișan devine astfel reazemul duhovnicesc al fraților de suferință din Casimcă, neputincioși în a se resemna cu plecarea lui de pe tărâmul urgisit al vremelniciei. „Noi făceam totul ca să-l salvăm, sau măcar să-i prelungim viața. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucățele de pâine sub prag, în umezeală și până dimineața mucegaiul creștea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon și i-l țineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Și sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viața cu câteva luni.

Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agățat toți. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept și înălțat spre cer. Și sunt convins că prezența lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi”[2].

Din tăria aceleiași convingeri, părintele Calciu nu va pregeta să-și taie venele în încercarea de a decanta sângele de limfa care mai putea prelungi cu câteva clipe firul vieții lui Oprișan.

Cum a murit Costache Oprișan?

În ziua de 26 iulie 1958, sufletul lui Constantin Oprișan a fost slobozit din lanțurile pătimirii pământești: „Ochii îi erau deschiși, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceață. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost așa de teamă… Am pus mâna pe el și am zis: «Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!». Am țipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu știu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe fața sa. Am simțit că era gata să intre în lumea cealaltă și că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă…

Constantin Oprișan plângea pentru că-l forțasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: «Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriți în această celulă»”[3].

O epopee a spiritului

Filosoful-poet și mucenic care plănuia să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri din care s-au păstrat doar 200 de strofe, grație memoriei prodigioase a părintelui Calciu, avea să lase în urmă lumea prăbușită, ca după un cataclism al celor „trei oameni rămași într-un pustiu al disperării”.

Scos la lumină din cascadele de întuneric ale Jilavei în spetezele de raze ale soarelui văratic, trupul despuiat și străveziu al lui Costache, purtând pe piept o floare albastră, este îmbrăcat în veșmântul luminos de mire, iar sufletul e împodobit cu odăjdiile de har ale muceniciei:  „Aşa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea”… (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape și pentru cei care îl prețuiesc de departe, Constantin Oprișan rămâne biruitorul mucenic și mărturisitorul neînfrânt în crâncena bătălie dusă cu puterile întunecate ale iadului comunist. Cu siguranță, „va trebui să treacă multă vreme până când din rândurile tineretului român se va mai ridica o asemenea valoare morală şi intelectuală! Dumnezeu aşa a vrut ca pământul mănos al ţării să primească o nouă sămânţă de elită”[4].

[1] Pr. Gheorghe Calciu în Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, 2002, p. 11.

[2] Idem

[3] Ibidem

[4] Octavian Voinea, op.cit., p. 26.

(Extras din cartea ”Sfinții închisorilor”, Mănăstirea Paltin)