ASPAZIA OȚEL PETRESCU | CHEMAREA DE A SUFERI

Eu am exprimat asta cu o metaforă. Am spus că trebuie să acoperim cerul cu rugăciune ca să-l ferim de miasmele care vin de pe pământ.

Când devine suferința ușoară de purtat? Vă oferim un mic cuvânt pătrunzător și revelator despre frumusețea suferinței, asumată în Hristos, al unei campioane a luptelor martirice din temnițele comuniste, doamna Aspazia Oțel Petrescu. ASPAZIA OȚEL PETRESCU | CHEMAREA DE A SUFERI

Iluminarea din temniță

Sunt unii de părerea că robia poate fi fericită, cum spunea un anume teolog, citându-l pe Steinhardt, care vorbește despre fericita robie pe care a simțit-o în închisoare, dar trebuie specificat că e o cu totul altă situație, altfel de robie, cea la care asistăm acum.

Uite ce se întâmplă, apropos de ce vă spuneam eu! Noi ne-am salvat în închisoare într-adevăr prin rugăciune și prin această iluminare pe care ne-a dat-o Iisus direct, că spune: «Eu sunt printre voi fiindcă sunteți în numele Meu, și unde sunt Eu nu poate fi decât iubire». Dar suferința nu mi-a luat-o, să știi. Noi am simțit suferința în continuare. Ne era foame, ne era frig, eram insultate, eram călcate în picioare, eram ținute în mizerie, eram închise de fiecare dată la cel mai mic gest de răzvrătire, de orice formă ar fi fost. Eram pedepsite crunt, dar noi ne-am însușit această suferință sau această robie, altfel.

Ne-am dat seama că asta a fost chemarea noastră – generația ’48, în special studenții și elevii – că ăștia au fost închiși cei mai mulți. Comuniștii au vrut să ia viitorul țării. Dar asta era chemarea noastră: să suferim. Și atunci noi am zis: „Bine, dacă e să suferim, suferim. Pentru că Dumnezeu ne-a dat această chemare, să suferim și ne-a făcut această foarte mare onoare, că ne-a dat ceva din suferința Lui. El suferă în permanență, El duce crucea cea mare în permanență.

Poezia maicii Teodosia Lațcu

Maica Teodosia, prin harul ei poetic, a reușit în câteva cuvinte foarte simple să explice cum Iisus, când ne dă suferința, ne dă o linguriță din marea Lui suferință:

Înspre tărâmul celălalt

E loc închis cu gard înalt.

Dar am văzut printre uluci

Atâtea cruci, atâtea cruci.

Și descrie câte feluri de cruci erau în cimitir și conchide:

Atâtea cruci mi s-au părut

Că toate una s-au făcut.

O cruce mare strălucea,

Sub greul ei un om zăcea.

Tu, cum de poți să le mai duci,

Atâtea cruci, atâtea cruci?

Să ducem Crucea lui Iisus!

Și atunci am zis: „Asta este crucea noastră – s-o ducem, ca să-I fie mai ușor lui Iisus”, decât să care în cârcă și crucea noastră pe care noi nu suntem vrednici să o ducem, și că de fapt e o foarte mare onoare că ne-a dat o cruce mică din imensa Lui cruce.

Extraordinar.

Cum să spun? Lupta noastră a fost mai luptă decât a celor din Piața Universității. Pentru că noi ne-am însușit asta. Ai văzut ce repede au fost risipiți ei, și ce-a mai rămas din toată mișcarea lor? În sufletele unora a rămas o amintire frumoasă.

Și poate un model…

Unii au mers pe un drum personal. Cum zic eu că sunt timpurile acum, fiecare are răspunderea lui personală. Și ca să fie putere trebuie să fii în uniune cu ceilalți, dar în duh, în spirit, în rugăciune. Eu am exprimat asta cu o metaforă. Am spus că trebuie să acoperim cerul cu rugăciune ca să-l ferim de miasmele care vin de pe pământ.

(Extras din cartea „Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri”)