PR. JUSTIN: CINE SE TEME DE SFINȚII ÎNCHISORILOR?

Asta-i trădare!

Părinte, noi cum ar trebui să reacționăm când sunt defăimați Sfinții închisorilor?

Cum să reacționezi? Cum vorbește: „Stai, mă! Oprește-te aici, că tatăl meu a murit la Aiud și acolo mi-am sacrificat toată tinerețea și copilăria mea. Stau în pușcărie de 12, 14 ani. Cum vorbești tu, măi, împotrivă?”. Și atunci vezi că mai apar apoi și alții care reacționează și așa se îmbărbătează și se formează un nucleu de rezistență. Dacă îi spune cineva cuiva care vrea să vorbească: „Taci din gură!”, nu primești! Păi, se poate așa ceva? Asta-i trădare! Din începuturile noastre e lepădare, că dacă nu îi spui tu, cine să-i spună? Aici, la noi, acum în țară, sigur că, din ce în ce mai rău, mereu se pierd, se duc, toți cei care mai pot să transmită câte ceva. Mai sunt pe ici, colo, dar puțini, foarte puțini.

Aiudul este forța cea mai puternică pentru veacul nostru. Da, dar ei au grijă să dispară din ce în cei mai mult, să nu iasă la iveală. Îmi spunea părintele Augustin de la Aiud (actualmente Părintele Stareț Gavriil) că a găsit acolo, cu ploile astea, în ruinele de la Râpa Galbenă un mormânt al cuiva cu țeasta tăiată în două. Da, scoteau și creierii. Și alături două femei legate cu legături de sârmă, la picioare.

Ororile din temnițele comuniste

Vedeți dumneavoastră, că acestea sunt niște lucruri destul de importante pentru noi. Nu se vorbește despre ele, foarte puțin. Se trece cu vederea. Acum vin ei, peste vreo câțiva ani sau zeci de ani, să scoată, să verifice, ei să studieze, acolo.

Cel mai mare secret de stat este perioada asta care am trăit-o noi. Vedeți dumneavoastră, aici în celula asta eram doi-trei inși și alături se omorau unii pe alții, acolo. Și nu știai nimic. Mergeau, de pildă, cu cizmele căptușite cu pâslă, să nu se audă, pe la vizete și știau tot ce se întâmplă, în fiecare celulă. Cum stă unul în pat, cum stă cel bolnav, cum stă unul mort. Tot știau. Cum îl scoate din celulă și-l târâie pe scări de la etaj și-i împrăștie creierii pe jos. Și românul nostru e foarte credincios în mărturiile astea. Și, într-adevăr, ăștia așa și spuneau.

Harul mucenicilor din închisori

Şi chiar dacă au trecut atâţia ani de zile, ei poartă această frică de morţii noştri, de morţii care, înviaţi cu puterea lui Hristos, le surpă lucrările demonice, pentru că harul lor îi arde ca pe Lucifer care nu suferea să vadă lumina Arhanghelului Mihail. Această teamă a lor în a-i slăvi pe mucenicii din închisori arată cât de slabi şi neputincioşi sunt. Până la ora aceasta se tem ca nu cumva să învieze. Aveţi piatră? Aveţi stânci? Puneţi pe mormântul lor şi îl păziţi cu străji puternice, ca să nu se mai audă în veac de existenţa lor.

Dar în ciuda tuturor eforturilor lor de a sta împotriva sângelui mucenicesc, vor rămâne neputincioşi în faţa adevărului, iar nedreptăţile săvârşite asupra neamului nostru se vor întoarce asupra neamului şi
familiilor lor. Ororile săvârşite de aceşti agenţi ai ateismului, ai satanei, apasă pe conştiinţele lor şi ale familiilor lor, încât putem spune că sunt nişte oameni maltrataţi moraliceşte.

Dar prin martirii Bisericii trăieşte Ortodoxia şi va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi şi osândiţi şi după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei (sfinții închisorilor) sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci şi a altor popoare ortodoxe.

Sfântul și eroul

Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor.

În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.

(Extras din volumele „Ne vorbește Părintele Justin”)