MINUNEA CREDINȚEI DIN CARCERA DE LA JILAVA | NICOLAE CHISELEV

Sub povățuirea Pr. Constantin Sârbu la Jilava

În cele 7 luni de zile cât am stat la Jilava, am cunoscut niște preoți. Unul era de pe la Turnu-Severin, altul era din București și se numea Constantin Sârbu (este vorba despre Sf. Constantin Sârbu), care a fost paroh la biserica Sapienția. El făcea slujbe, iar noi stăteam lângă el și ne povățuia. În preajma sărbătorilor de Crăciun, ne-am spovedit la el cât am putut și ne-a blagoslovit ca să zicem că intrăm în sărbători oarecum, mai limpezi, mai curați și mai senini decât eram.

După spovedanie, la stingere eu am rămas în picioare pe niște priciuri și cel care a trecut pe la fereastră m-a văzut. A chemat ofițerul de serviciu care m-a și luat la întrebări: „De ce nu te-ai culcat când a sunat stingerea?”. Și m-a dus într-un W.C. mic din curte, m-a încuiat acolo și am stat toată noaptea. Pentru mine, a fost canonul pe care trebuia să-l primesc după spovedanie.

A doua zi m-au scos și toate lucrurile au intrat în normal. Părintele Constantin Sârbu a rămas pentru mine ca un duhovnic drag pe care mi-l amintesc și acum. Când m-am eliberat, m-am dus la casa lui și am încercat să-l mai ajut cu câte ceva. El fusese turnat de către un preot că nu știu ce făcuse și din paroh la Brebu a ajuns în pușcărie la Aiud. M-a povățuit până în ultimele clipe și mi-a zis că toate acestea au fost spre îndreptarea mea și nu spre osândire.

Condiții inumane ce au purificat sufletul

În 1955-1956, pe plan politic erau ceva schimbări și speram să ieșim din Jilava și să ne ducă la o închisoare de execuție. Colegii de cameră, de suferință, au făcut greva foamei ca să plece din Jilava pentru că erau niște condiții cumplite. Stăteai pe prici, mâncarea era mizerabilă. Era frig că nu se făcea focul în vreme de iarnă. În celulă curgea apa pe pereți.

În urma acestei greve nu s-a luat nicio măsură, dar am fost și eu solidar cu ei. Am făcut greva foamei patru zile, dar până la urmă, ne-au dus până la Văcărești. Știți că metoda lor era să nu te lase într-un singur loc și mai ales să nu fim împreună. Nu știu ce s-a mai întâmplat după mine, dar nu au fost repartizați la alte închisori.

Printre noi, erau fel de fel de oameni. Era și un militar prizonier, un locotenent căruia îi lipsea un picior. Ce făceam în vremea asta? Stăteam de vorbă și mai ales învățam. Cel care mai avea un petic de hârtie, scria poezii pe el și le învățam pe de rost. Acolo am învățat Luceafărul lui Eminescu și când am început să-l recit tot, caraliul s-a uitat la mine pe fereastră fără să spună nimic. A fost ca o baie de purificare.

Când am ieșit de acolo, nu am știut cum să mulțumesc lui Dumnezeu. Deci, eu Îi rămân dator pentru că m-a înțelepțit. Pentru că acolo a fost o școală mai bună decât ce am făcut eu acasă. Pot să spun că în acele zile senine în care ne cufundam în rugăciune, mă simțeam eliberat, înălțat sufletește, așa încât nu simțeam mediul ostil și claustrarea nu mă apăsa. Nu puteai să evadezi decât astfel.

Și când am ieșit de la Jilava, eu pluteam. Mergeam și mă uitam la oameni de ce nu se bucură că eu am ieșit de acolo. Aveam și un pardesiu pe care îl primisem la Poarta-Albă și pe care l-am dat primului măturător care era pe stradă.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 67)