MAICA DOMNULUI, AJUTĂ-MĂ SĂ REZIST! TACHE RODAS

„Ajută-mă, Maica Domnului să rezist! Nu mă lăsa pradă căderii!”

Dumnezeu mi-a ascultat însă ruga şi mi-a dat tărie în faţa lui Ţurcanu, conducătorul „reeducării” de la închisoarea Piteşti şi bestia cea mai feroce din această închisoare. Ţurcanu a delegat pe alţii să mă ancheteze. Să strângă şurubul ca să scoată ceva de la mine. Să mă moaie. Să-mi dilueze tăria şi să devin şi eu asemenea lor.

Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioară Maria: „Ajută-mă, Maica Domnului să rezist! Nu mă lăsa pradă căderii!”. În acelaşi timp şi torţionarii îmi ziceau, batjocorindu-mă: „Tatăl vostru din ceruri vă încearcă, ca să vadă cât rezistaţi, pentru că are nevoie de voi”.

Şi iar apărea Ţurcanu: „Cum merge, Costică, Comşa Eronime?”. „Am un mare bandit”. „Cine e?”. „Rodas Tache”.

Dialog între Rodas și Țurcanu

A făcut semn celor doi să mă abandoneze şi m-a luat Ţurcanu în primire:

„Măi bădie, vino la mine. Mă, până acum nu mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprişan, nici Hoinic, nici alţii care au crezut că pot rezista. Am avut eu grijă să nu le stea inima şi să fie declaraţi eroi. Tu ce vrei? Crezi că ai să rezişti?”.

„Nu-i vorba de rezistenţă, domnu` Ţurcanu, dar n-am ce spune”.

„Nu despre tine, mă. Despre alţi”.

„Pe alţii nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai cinci ani condamnare”.

… „Mă, de mâinile mele ai să mori”.

„Pot să mor, domnule Ţurcanu, că şi aşa nu mai are cine să mă plângă. Vă fac plăcerea de bunăvoie ca să nu mă omorâţi”.

„Aaa, plăcerea?!! Din cauza unui bandit ca tine, legionar împuţit, care mai are unele reţineri, nu ne putem noi, ceilalţi, să ne revedem familiile şi copiii. În genunchi!”

Ţurcanu împreună cu Juberian au scos din tinetă două frânghii de cânepă ude cu care au început să mă croiască peste cap. Mi s-a părut cea mai groaznică tortură, căci mi se scuturau creierii în cap.

Rugăciunea lui Tache Rodas

În această perioadă grea, am ajuns să nu mă mai pot ţine pe picioare. Pielea mi s-a încreţit, făcând cute care nu mai dispăreau. Oriunde apăsam cu degetul, se făcea groapă. Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame şi de suferinţa neîntreruptă. Pe picioare, îmi apăruseră câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi şi sânge extrem de cleioasă. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram bătut la tălpi.

Cei care mă ţineau, nu se cruţau. Era o durere dublă. Nu ştiam care e cea mai mare: usturimea pielii lipită de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce le luam la tălpi în număr nelimitat.

„Dumnezeule, Dumnezeule, Maică Preacurată, ajutaţi-mă! Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă să trec şi peste această grea încercare”. Simţeam cum puterile mă părăsesc şi strigam la Dumnezeu cu disperare: „Ajută-mă, Doamne, şi ţine-mă sănătos, să nu-mi pierd minţile asemeni roboţilor care mă torturează”.

N-am reuşit să-i înţeleg. Îmi dădeam seama că dacă voi deveni asemenea lor, voi întelege. De acea strigam din toate puterile sufletului meu ca să mă mântuiască. Rugăciunea era simplă şi scurtă: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, adu-ţi aminte de mine! Preasfântă Fecioară, ocroteşte-mă!”. Acestea erau cele trei rugăciuni pe care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor.

Îmi era frică de clipa când îmi voi pierde minţile şi voi deveni asemenea torţionarilor mei. De aceea şi strigam în gândul meu cel răvăşit: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”.

Nebiruit la Pitești

Nu prin forţele proprii am reuşit să rezist timp de opt luni tuturor încercărilor la camera „4 spital”. Nu mă voi lăuda niciodată că prin propria mea tărie şi iscusinţă, am trecut hopul cel greu al terorii de la închisoarea Piteşti.

Am rezistat pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Aşa a vrut El, Creatorul cerului şi al pământului ca să mai existe câte unul care să scape nemurdărit din acest groaznic potop al sufletelor. În toate anchetele diabolice pe care Ţurcanu le făcea asupra mea se întâmpla un lucru deosebit de interesant. Torturile care mi se aplicau zilnic erau duse până la limita rezistenţei posibile. Tocmai când ajungeam să nu mai pot, să le zic : „Gata, mă reeduc, lovesc şi eu pe alţii, aşa cum faceţi voi, reeducaţii” – exact atunci se oprea tortura şi eram trimis pe pat „în poziţie” pentru refacere.

Nu o dată mi s-a întâmplat acest lucru, ci de zeci de ori.

Maica Domnului i-a dat putere să nu mai simtă durerea

Pe mine Maica Domnului m-a ajutat. De la o vreme nu mai simţeam durerile. Eu nu simţeam nimic, încât Ţurcanu era foarte derutat de faptul că eu nu scoteam un sunet. Nu ţipam pentru că nu simţeam. Şi avea o satisfacţie aparte să mă chinuie pe mine neîncetat doar doar m-o face să urlu.

Cred ca Dumnezeu m-a ajutat să nu simt durerea pentru că nu i-am judecat pe ceilalţi fraţi de detenţie care cedaseră reeducării şi deveniseră ei înşişi torţionari. Niciunul n-a cedat de plăcere. Şi ei se întrebau: „De ce nu ţipă ăsta?”. A fost ajutorul Maicii Domnului şi al lui Dumnezeu. Am trăit nişte minuni de necrezut.

(Mărturie publicată în cartea „Sfinții Închisorilor”, Mănăstirea Paltin Petru Vodă)