DUHOVNICIE VERSUS PSIHOLOGIE | ARHIM. VARNAVA IANGOS

Traumele și oamenii toxici

În societatea de azi se insistă tot mai mult pe idei psihologizante care învață omul să dea vina pe „traumele” din copilărie și să se ferească de „toxicitatea” celorlalți. Ce atitudine ar trebui să aibă un creștin, astfel încât să rămână în cadrul duhovnicesc-patristic?

Este adevărat că traumele din copilărie ne însoțesc. Este necesar, atunci când e cazul, să se urmeze și un tratament, pentru a nu confunda psihologia cu duhovnicia.

Acum ne confruntăm cu un fel de modă, care ne învață să ne ferim de oamenii așa-ziși „toxici”. Oamenii or fi toxici, dar întâi de toate sunt chipuri ale lui Dumnezeu. Vai de noi dacă vom disprețui oamenii și le vom pune etichete! Trebuie să ne păzim și să punem limite în comunicarea noastră cu ceilalți, atunci când situația o cere, desigur, însă fără să disprețuim și să-l judecăm pe celălalt.

Atunci când nu ne putem rezolva traumele nici cu terapie, nici prin viața duhovnicească, le lăsăm în mâinile lui Hristos, așa cum Sf. Apostol Pavel a primit răspuns de la Domnul: „Destul îți este harul meu!”.

Frica și descurajarea

Și dacă te sperii de propria neputință?

Nu este rău să mă sperii, dar să îndrept această frică spre ceva constructiv și nu demonic. Când devine frica demonică? Atunci când mă sprijin pe propriile puteri. Mă descurajez în diferite situații, pentru că mă bazez, în primul rând, pe puterile mele. Acest lucru trădează mult egoism.

 Și dacă nu-L mai simți pe Dumnezeu, care S-a îndepărtat de la tine, prin iconomie, sau din cauza păcatelor tale, nu se justifică această frică și descurajare?

Dumnezeu nu te lasă în căderile tale, nici în fricile tale. Cel mai mare păcat, dacă vreți, este frica! De ce? Pentru că frica alungă dragostea.

Cum putem lucra învinovățirea de sine și cât trebuie să insistăm pe sentimentul de vinovăție, fără să dăm într-o atenție păguboasă și egocentrică față de noi înșine?

Dacă învinovățirea de sine are și nădejdea, și durerea mântuitoare sau întristarea bucuroasă, tristețea pentru păcate și bucuria pentru iubirea lui Dumnezeu, atunci aceasta se transformă în pocăință.

Dacă, în schimb, învinovățirea ne aduce tristețe, mâhnire, dezamăgire, aceasta va evolua într-o autoizolare, în închidere în mine însumi și se numește vinovăție păguboasă, egocentrică.

Cum să faci dacă conștientizezi aceste stări, dar totuși nu poți să le depășești?

Este exact exercițiul de a ne lăsa în grija Domnului, să ne încredințăm Lui.

(Interviul integral, acordat maicilor de la mănăstirea Paltin, îl puteți citi în ultimul Număr al Revistei Atitudini)