CUM SE PRODUCE TĂMĂDUIREA? SF. SIMEON NOUL TEOLOG

Ce înseamnă tămăduirea?

Dar ce înseamnă tămăduirea? O schimbare oarecare minunată a sufletului. Căci, când se tămăduiește sufletul, toate acestea pe care le vedea ieri dorite și bune, le observă și le urăște, prin harul Doctorului, ca pe niște lucruri scârboase și întinate. „Și aceasta nu este de la el, este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8). Mulțumind pentru aceasta Celui ce l-a tămăduit, vestește pretutindeni, strigând cu glas mare: „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps. 76:11).

Fiindcă, așa cum orice om simte în privința celor simțite și văzute, când privește în mod simțit, că o duce bine sau este lipsit, că este bolnav sau sănătos, că-i cald sau frig, că este într-o pasă proastă sau bună, că se simte bine sau rău, tot astfel și orice creștin este dator să privească înțelegător și să simtă înțelegător că bolește în chip înțelegător sau că este sănătos în chip înțelegător, că este într-o pasă proastă în chip înțelegător sau una bună, că se simte bine sau rău. Iar dacă se raportează în mod nesimțitor față de acestea, degeaba este creștin.

Căci, dacă Hristos este viață și este lumină, deși se numește creștin, unul ca acesta nu este creștin. Fiindcă, de ar fi avut părtășie cu Hristos, s-ar fi împărtășit și de viață și de lumină. Căci a simți și a vedea ține de cei vii, nu de cei morți.

Binefaceri și lipsuri

Iar cel ce nu vede în mod înțelegător binefacerile înțelegătoare și lipsurile înțelegătoare care vin și dispar din el și nu le simte înțelegător este încă mort, încă n-a strălucit cu razele Soarelui înțelegător al dreptății.

Așadar, să se sârguiască și să alerge în mod înțelegător la Iisus Hristos, Viața cea înțelegătoare și Lumina cea înțelegătoare ca, milostivindu-Se, să-l lumineze și să-l vieze pe cel ce scapă la El pentru a vedea și a lua simțirea lucrurilor ce țin de el. Pentru ca, văzând, să caute numai mântuirea cea de la El singur. Căci, Dumnezeu, Cel ce poate toate, nu poate mântui o ființă cuvântătoare care este nesimțitoare.

Prin urmare, precum cerul și pământul și toate cele din mijlocul lor au venit la existență numai pentru om, tot astfel și toată Scriptura insuflată de Dumnezeu și folositoare a fost scrisă numai pentru om. Așa încât, dacă nu-l va folosi, se află impracticabilă și nelucrătoare.

Ființa înțelegătoare și ființa simțită

Așadar, omul subzistând din două ființe, cea înțelegătoare și cea simțită, avea nevoie și de o tămăduire îndoită. A ajuns în boală mare din marea sănătate de care s-a lipsit după fire, pentru că boala este lipsa sănătății și boala este pentru el după fire. Dar nu a fost depărtat ceea ce era din fire.

Prin urmare, este nevoie de o așa de mare tămăduire, încât boala după fire să se transforme în ceva mai presus de fire? Pentru aceasta este scrisă un fel de doctorie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (II Tim. 3:16).

Medicina trupurilor de acum, pe care medicii au numit-o „meșteșug îndepărtat” și au numit încercarea ei „împleticită”, n-a putut vreodată să preschimbe boala cea după firea ființei simțite a omului. Ci depune toată sârguința în multe feluri să devieze din nou boala a doua către cealaltă și prima boală și să o restabilească cu meșteșug.

Dar restabilirea nu este din literele unei asemenea medicini, ci din cele scrise. Iar cele scrise sunt materiale de diferite tipuri, puteri și lucrări ale plantelor, simple sau compuse (după cum sunt puteri firești de același soi), tămăduitoare pentru cei ce pătimesc prin fire. Și dacă a doua boală a avut nevoie de o putere de același soi pentru a restabili boala cea dintâi după fire a trupului stricăcios, cum nu va avea nevoie firea omenească, ce bolește după fire, de o putere mai presus de ființă pentru restabilirea adevăratei și autenticei sănătăți?

Deci ce este acest ceva mai presus de fire și de ființă, a cărui putere va lucra sănătatea? Iisus Hristos, Dumnezeu-om, ca să tămăduiască asemănarea omenității cu asemănarea, fiind amestecată și combinată dumnezeirea Lui cu fiecare din cei ce cred în El și care au fost asumați de El. Și printr-o astfel de unire, lucrează sănătatea autentică.

Plante și Har

Așadar, iată că, precum acolo nu lucrează literele meșteșugului doctoricesc, ci puterea plantelor menționate, tot astfel aici nu lucrează mântuirea deplină literele Scripturii insuflate de Dumnezeu, ci puterea celor scrise. Căci „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Cor. 4:20).

Pentru că toată Scriptura dumnezeiască Veche și Nouă, adică prorocească și evanghelică, trimite firea omenească îmbolnăvită după fire la Iisus ca la Cel ce a devenit singurul Doctor al sufletelor și al trupurilor. Omul acela care nu s-a făcut părtaș la firea Lui dumnezeiască, bine i-ar fi fost să nu se fi născut (cf. Mt. 26:24), căci cel ce s-a făcut părtaș este sănătos și neîmbolnăvit.

Desăvârșirea credinței noastre creștinești este sănătatea sufletului; iar indiciul sănătății sufletești este îndreptarea celor cinci simțuri. Prin urmare, cei ce și-au îndreptat cele cinci simțuri, numai aceștia sunt credincioși față de credința dumnezeiască a lui Hristos. Iar dacă sufletul nu se întoarce la sănătatea lui – sănătate pentru care Dumnezeu S-a făcut om – nu este creștin credincios.

Sănătatea sufletului

Sănătatea sufletului se săvârșește numai prin strălucirea și puterea celor dumnezeiești, dăruite lui din El prin credință.

Când sufletul și-a sfințit cele cinci simțuri trupești, prin care se arată lucrările lui, care este nearătat și nevăzut, omul, vietate cuvântătoare, se desăvârșește propriu-zis ca vietate cuvântătoare, viețuind după firea cea cuvenită lui și mai presus de necuvântătoare. Și se cunoaște astfel că este împărat al celor de pe pământ, fiind împărățit de sus[1]. Așa și nu altfel se va cunoaște Împărăția cea una a lui Dumnezeu.

Căci, dacă omul, împăratul celor pământești nu este sub puterea împărătească a Împăratului cerurilor și a toată zidirea cea văzută și nevăzută, nu poate fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Chiar de ar ajunge la cunoașterea a toată înțelepciunea și ar descoase cunoașterea tuturor celor ce sunt, însă „se va alătura dobitoacelor fără de minte”, unul ca acesta „s-a asemănat lor” (Ps. 48:13), fiind spre necinstea și hula lui Dumnezeu precum este scris: „Din pricina voastră este hulit numele Meu între neamuri” (Is. 52:5). Lor li se spune [de către alții]: „Dacă Dumnezeul lor ar fi fost Dumnezeu adevărat, nu ar fi trăit și ei ca noi, dar mai degrabă ca unii dintre noi și nu ar fi fost văzuți mai răi decât noi în neobrăzare și nedreptate”.

(Articol publicat și în Revista Atitudini Nr. 56. Sf. Simeon Noul Teolog, 24 Cuvinte despre viața duhovnicească, Ed. Doxologia, Iași, 2014, pp. 149-154).

[1] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 38 la Teofanie, 11.