CUM A DOBÂNDIT SF. GRIGORIE PALAMA RUGĂCIUNEA INIMII

Plecarea spre Athos

„Lacrimile curgeau neîncetat din ochii săi și astfel ajunse la o mare trăire a iubirii către Dumnezeu, așa cum doar puțini au cunoscut-o și poate fi înțeleasă doar de către cei care au avut trăiri asemănătoare”.

La vârsta de 20 ani, Grigorie ducea o viață ascetică, de crunte renunțări în ce privește hainele, somnul, postul și privegherea încât unii credeau că își pierduse mințile. Va înfrunta cu bărbăție îmbierile împăratului la ospețe și ademenirile prietenilor de la curte, fără să se abată de la calea care îl pregătea pentru viața îngerească. În toamna anului 1317 va părăsi Constantinopolul alături de ceilalți doi frați, Macarie și Teodosie, spre a lua drumul către piscurile Athonului.

La jumătatea drumului între Constantinopol și Tesalonic, la granița Traciei cu Macedonia, frații Palama iernează câteva luni pe Muntele Papikion, vestit încă din veacul al XI-lea pentru multele sale așezăminte monahicești. Pe un munte învecinat trăiau bogomilii[1] care de câteva generații îmbrățișaseră erezia mesaliană[2] și care încercând să-l convertească pe Sf. Grigorie la secta lor, sfârșesc în urma cuvântărilor lămuritoare pline de duh ale strălucitului teolog, prin a-și recunoaște rătăcirile și a reveni în Biserica Ortodoxă.

În primăvara anului 1318, cei trei frați pășesc pe Muntele Athonului, consacrat drept centrul monahismului ortodox, așezându-se sub povățuirea duhovnicească a părintelui Nicodim „un om minunat în faptă și în cunoașterea lui Dumnezeu”, binecunoscut tuturor aghioriților, care viețuia nu departe de Mănăstirea Vatoped.

Nevoințe monahicești. Arătarea Sf. Ioan Teologul

Din mâinile duhovnicului Nicodim, după trei ani de ucenicie, fratele Grigorie va primi mantia lepădării de sine sub care va păși smerit în viața monahală.

Râvna neobosită pentru post, rugăciune și priveghere petrecută în trezvia minții îi vor curăți adâncurile sufletului, unindu-i mintea într-o singură rugăciune către Maica Domnului pe care o repeta neîncetat, într-un dureros strigăt de pocăință: „Doamnă, luminează-mi întunericul”.

Răspunsul solitoarei creștinilor nu întârzie să-i parvină prin Apostolul iubirii, Sf. Evanghelist Ioan… Care i se arată nevoitorului Grigorie într-o vedenie dumnezeiască, întrebându-l: „Din lumea cealaltă am venit la tine ca sol al Stăpânei a tot ce este sfânt… Ca să te întreb pentru ce strigi mereu zi și noapte: «Luminează întunericul meu, luminează întunericul meu?».

Sf. Grigorie a răspuns: „Ce altceva aș putea zice în rugăciunea mea către Dumnezeu fără numai a cere milă și luminare ca să cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu și plin de păcate?”. Atunci ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns: «Stăpâna tuturor ți-a poruncit să nu te temi, nici să șovăi că ea va fi ajutorul tău»”.

Despărțirea pământească de povățuitorul duhovnicesc, fericitul Nicodim, îi determină pe frații Palama să intre în viața de chinovie a obștii Mănăstirii Sf. Atanasie Athonitul, Marea Lavră, unde se vor nevoi vreme de trei ani sub călăuzirea starețului Nihifor, trăitor isihast și iubitor al liniștirii ale cărui scrieri le regăsim în vol. 7 al Filocaliei.

Retragerea în isihie

Ascultarea de a sluji la masa fraților din marea trapeză de obște a Mănăstirii și de a cânta la strană vor fi pentru Sf. Grigorie necontenite prilejuri de lucrare a harului. Iar pătimirile sfântului râvnitor pe altarul jertfei se vor preface în cuvântare de Dumnezeu și izvor de daruri neajunse pentru alții. Așa se face că Sf. Grigorie „îi uimea pe toți cu înțelepciunea sa și cu asprimea viețuirii, arătând că era mai încercat decât i se dusese faima”.

Însă dorul după o viață retrasă și austeră prielnică petrecerii în rugăciune pecetluiește hotărârea Sf. Grigorie de a se retrage la Schitul Glossia pe coasta de nord-vest a Athonului. Acolo viețuiau câțiva sihaștri sub povățuirea unui părinte Grigorie, numit și Drimis (trecut ulterior de Biserică în ceata sfinților la 6 aprilie). Originar din Constantinopol, vestit pentru iscusința în viețuirea și rugăciunea contemplativă, părintele Grigorie îl va deprinde pe ucenicul său în cele mai adânci taine ale energiilor minții prin neîncetata rugăciune a inimii în duh și adevăr.

„O prăpastie de smerenie, o dragoste adevărată către Dumnezeu și aproapele, frângerea inimii și lacrimi de pocăință, toate la un loc formau buchetul de roade ale acestei rugăciuni și ale vederii lui Dumnezeu. Lacrimile curgeau neîncetat din ochii săi și astfel ajunse la o mare trăire a iubirii către Dumnezeu, așa cum doar puțini au cunoscut-o și poate fi înțeleasă doar de către cei care au avut trăiri asemănătoare”.

Trăitor al Rugăciunii

Sf. Grigorie se retrage împreună cu ucenicii săi în Verria, la un schit din afara cetății „trăind ca un sihastru, doar în rugăciune către Dumnezeu. Doar sâmbăta și Duminica ieșea din chilie pentru a săvârși Sfânta Liturghie, pentru a se împărtăși și pentru a da sfaturi fraților săi duhovnicești”.

„Până ce ne stăpânește împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minții nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor și avem nevoie să simțim prin simțul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii și a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului și gândurile care mișcă patimile animalice se fac mai cumpătate și mai slabe.

Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce și începutul sfințitei străpungeri a inimii, prin care se șterg și întinăciunile necurate de mai înainte și care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv și înduplecat de rugăciune”.

După cum ne relatează biograful său, sfântul era curățit de izvoarele de lacrimi neîncetate, iar fața sa era iluminată ca soarele atunci când ieșea din liniștea ce și-o impusese sau când slujea Sfânta Liturghie.

Note

[1] Bogomilii nu recunoșteau nicio ierarhie, respingeau căsătoria și învățau printre alte multe rătăciri că botezul și euharistia sunt inutile pentru mântuirea păcatelor.

[2] Erezia mesaliană potrivit Sf. Teodoret al Cirului învăța următoarele: 1. Prezența unui demon conlocuind în fiecare suflet omenesc încă de la naștere; 2. Ineficacitatea tainei Botezului pentru scoaterea acestui demon din suflet; 3. Eficacitatea exclusivă a rugăciunii în această privință; 4. Venirea Duhului Sfânt în suflet asemeni unui Mire; 5. Eliberarea de patimi; 6. Revendicarea puterii de a vedea însăși ființa lui Dumnezeu și de a face profeții; 7. Fuga de muncă și dorința de a dormi; 8. Somn excesiv și pretenția că visurile din timpul somnului sunt profetice; 9. Dispreț pentru structurile ecclesiale și 10. Comportament sperjur, fățarnic și desfrânat.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 46)