PLÂNSUL AMELIOREAZĂ DUREREA | ARHIM. VARNAVA

Scopul lacrimilor

Lacrimile de durere susțin și întăresc pe om, pentru că îl ajută să se elibereze de presiunea și încărcătura emoțiilor și să se ușureze.

Plânsul are un rol curățitor, răcorește și mângâie inima. Suspinele ameliorează durerea, atât cea trupească cât și cea de ordin psihologic. Nimic nu poate alunga durerea și deznădejdea
înafara lacrimilor, pentru că, într-un anumit fel, acestea spală sufletul de otrava amărăciunii. Niciun medicament și nicio mângâiere nu acționează atât de eficient asupra sufletului precum plânsul.

De aceea înțeleptul Sirah îl sfătuiește pe cel ce suferă: „Fiul meu, varsă lacrimi pentru mortul tău și începe să-l plângi. Plângi cu amar pentru el, tânguiește-te cu suspine, ține durerea după legătura
rudeniei pe care o ai cu acesta și după vrednicia lui. Apoi, mângâie sufletul tău și sfârșește întristarea ta. Pentru că întristarea inimii zdruncină și clatină cele dinlăuntru ale omului” (Înțelepciunea lui Sirah, 38:16-18).

Lipsa persoanelor iubite

Atât lipsa persoanelor iubite, cât și durerea pe care o trăim prin această despărțire sunt niște proceduri absolut necesare pentru dezvoltarea duhovnicească a persoanei noastre. Plânsul facilitează trecerea de la iresponsabilitatea noastră copilărească la responsabilitatea adultului. Nu vom putea să dobândim maturitate și înțelepciune, dacă nu vom lepăda „pruncul” pe care îl ascundem atât de abil înlăuntrul nostru. Dezvoltarea și maturizarea noastră afectivă se produc prin trecerea de la starea copilărească a narcisismului la deșertarea voită a ego-ului și la starea
de jertfă față de celălalt.

Atunci când suferă aproapele nostru, cel mai bun mod de a-l mângâia este să-i arătăm dragostea noastră, participând la suferința lui și vărsând lacrimi împreună cu el. Acest fel de participare la suferința celuilalt va constitui pentru acesta o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. „A plânge cu cel ce plânge”, este prin urmare cea mai eficientă mângâiere. Aceste lacrimi
sunt în ochii lui Dumnezeu o jertfă neprețuită, ca o tămâiere. Atrag harul mângâietor al lui Dumnezeu peste fratele nostru suferind și îi alină întristarea.

Relații eșuate

Eșecurile în relațiile cu semenii noștri devin adeseori un motiv de plâns și de disperare. Suntem atât de egocentrici încât, îl vedem pe celălalt ca pe cucerirea noastră individuală, ca pe o posibilitate și o oportunitate de investiție emoțională și achiziție psihologică. Dar, când ne absolutizăm relația și investim în ea tot recursul la viață, la bucurie, toată pofta de fericire, la un moment dat, vom fi epuizați și vom eșua.

Niciun cuvânt nu poate înmuia durerea noastră și nu ne poate odihni inima, dacă nu lăsăm să lucreze înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. Ne-am îndumnezeit propriile scopuri și cerem adevăratului Dumnezeu să devină slujitorul acestui dumnezeu fals pe care l-am așezat ca pe un idol în inima noastră. Trăind sprijiniți pe golul existențial, suntem incapabili să ieșim din ruinele și întunericul nostru la lumină, să gustăm bucuria și adevărul dumnezeiesc. Nu ne lăsăm mângâiați de Duhul lui Dumnezeu.

(Extras din „Fericirile – Răspunsul dat lumii”, de Arhim. Varnava Iangos)