CUM SĂ NE PURTĂM ÎN BISERICĂ | SF. ILARION FELEA

În Biserică toate grăiesc: praporii, crucile, icoanele, cărţile, cântările, dar mai ales… tăcerea. În Biserică şi tăcerea grăieşte…. Vorbeşte în taină cu îngerii, cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Hristos, cu Dumnezeu. Tăcerea dă pace inimii noastre, mângâiere şi binecuvântare.

Purtarea ca în Casa lui Dumnezeu

Din toate cele ce am spus până aici despre Biserică, iubiţi creştini, este uşor să înţelegem şi să răspundem la ultimele întrebări de conştiinţă în legătură cu Sf. Biserică, şi anume: Cum să ne purtăm în Biserică şi: unde aşezăm Biserica în viaţa noastră, sau:  Care este locul Bisericii în viaţa noastră?

Purtarea noastră în biserică se cuvine să fie ca în şcoala şi în casa lui Dumnezeu: fără zgomote, fără tropote, fără şoapte, fără râsete… Ştii, creştine, că sunt oameni care se înstrăinează de Biserică şi nu cercetează Biserica din vina noastră, a celor ce venim la Biserică?… Pentru că îi conturbăm când se roagă; depărtăm liniştea, oprim rugăciunea, ucidem sufletul celui ce se roagă; prin şoptirile, clevetelile, vorbele şi, vai, râsetele noastre. Tulburarea credinţei şi a liniștii în Biserică este păcat, vină de moarte, sminteală. Ce a spus Iisus Domnul despre acei oameni prin care vine sminteala? Mai bine să se înece în mare şi să moară, să se ucidă ei, decât să ucidă ei în alţii credinţa şi evlavia (Mt. 18:7-9; Mc. 9:42-47).

„În Biserică se cere linişte desăvârşită”

Mai mult: cât a fost El de blând şi de bun, de iubitor şi iertător, pentru liniştea şi sfinţenia casei Domnului a devenit aspru şi chiar violent. A răsturnat mesele de bani şi a scos cu biciul din templu pe vorbitorii şi zarafii care făcuseră din casa Domnului peşteră de tâlhari (Mat. 21:12-13; in. 2:13-16; Lc. 19:45-46). În Biserică se cere linişte desăvârşită, muţenie. Cu Dumnezeu ne întâlnim în linişte; nu în tunete, nici în trăsnete, ci în adieri liniştitoare, ca Moise şi Ilie. Atunci vorbeşte El inimilor noastre…

În Biserică toate grăiesc: praporii, crucile, icoanele, cărţile, cântările, dar mai ales… tăcerea. În Biserică şi tăcerea grăieşte…. Vorbeşte în taină cu îngerii, cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Hristos, cu Dumnezeu. Tăcerea dă pace inimii noastre, mângâiere şi binecuvântare. Mult ni s-ar uşura cugetul dacă ar lipsi păcatele făcute cu gura, măcar în biserică. Tăcerea în Biserică şi peste tot în vremea rugăciunilor şi a cultului religios e o stare pregătitoare a sufletelor pentru cunoaşterea şi întâlnirea tainică cu Dumnezeu, pentru liniştirea sufletului şi pentru intrarea în viaţa veşnică.

Cât a trăit pe pământ ca om, Iisus Hristos părea o rugăciune întrupată şi de aceea lumea se purta faţă de El ca la o slujbă religioasă. Aşa să ne purtăm şi noi faţă de El, în Biserică, în locaşul păcii, al tăcerii… al unirii cu Dumnezeu. Cine tulbură pacea şi liniştea din Biserică, tulbură credinţa şi pacea sufletelor care se roagă, face un păcat greu… În lume e zgomot, în Biserică linişte şi liniştire… În Biserică, frate creştine, să te rogi când ceilalţi se roagă (în tăcere), să cânţi atunci când ceilalţi cântă, să asculţi când ceilalţi ascultă, să-ţi pleci smerit capul când ceilalţi şi-l pleacă, să îngenunchezi când ceilalţi îngenunchează, să nu vorbeşti când alţii şoptesc şi clevetesc. Atunci să taci… fie înainte, fie în vremea serviciilor religioase, fie după încheierea lor.

„Să nu stai în Biserică numai cu trupul”

Şi iarăşi: să nu stai în Biserică numai cu trupul, ci cu mintea, cu sufletul şi cu toată evlavia, totdeauna, cu luare aminte la sfintele învăţături şi la Dumnezeu, la preacuratele şi dumnezeieştile Taine… Iar după ce ai ieşit din Biserică, atunci dezleagă-ţi limba şi vorbeşte cât de mult, creştine; spune şi altora cele auzite şi învăţate; păstrează gândurile bune şi curăţenia primită în Biserică, întocmai ca un buchet de flori binemirositoare şi hotărăşte-te pe tine, dar hotărăşte şi pe alţii să fie împreună cu tine de faţă la cea dintâi slujbă care se va mai face în Sfânta Biserică.

Să fii cel dintâi la Biserică şi cel din urmă să pleci din Biserică.

Îţi scriu acestea, ca să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului (1 Tim. 3:14-15)

Pe scurt, purtarea noastră în Biserică se poate cuprinde în următoarele porunci, care trebuie preschimbate în reguli de viaţă morală şi disciplină religioasă.

Reguli în Biserică

Când intri în Biserică, iubite creştine, păşeşte uşor, fără zgomot, cu evlavie şi te închină cu smerenie în faţa sfintelor icoane. Lasă afară toată grija cea lumească.

Cugetă a Dumnezeu. – „Sus să avem inimile”…

Nu sta prea mult în faţa icoanelor, lasă loc şi altora.

Aşează-te la locul cuvenit: bărbaţii la dreapta sau în faţă şi femeile la stânga sau la urmă.

Dacă a început sfânta slujbă, închină-te la icoane la sfârşitul slujbei.

Lasă libere scaunele, pentru bătrâni, osteniţi şi neputincioşi.

Închină-te şi îngenunchează la citirea Evangheliei, la ieşirea cu Sfintele Daruri şi mai ales la „Pre Tine Te lăudăm”, când se întâmplă prefacerea sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele Domnului.

Păstrează în jurul tău şi în locul tău liniştea… Tăcerea în Biserică e scară la cer şi vorbire în taină cu Dumnezeu.

Nu vorbi, nu tuşi, nu râde, nu scuipa, nu privi împrejur! fii cu băgare de seamă la rugăciune, la rânduiala slujbei, la citiri, la cântări şi la predică.

Sârguieşte-te să fii la Biserică de la începutul slujbei şi nu pleca din Biserică în cursul slujbei, ca să nu te asemenea cu Iuda vânzătorul, care mai înainte de vreme s-a ridicat şi a plecat de la Cina cea de Taină (In. 13:30).

Alungă de la tine toată ura şi vrăjmăşia (Mt. 5:23-24; 1 Tim. 2:8).

Dă-ţi seama că eşti în casa lui Dumnezeu, de care se cuvine «să ne apropiem cu inima curată, în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de ori ce cuget rău şi spălându-ne trupul cu apă curată» (Evr. 10:22), şi îmbrăcaţi în haine curate, primenite, de sărbătoare.

Când toţi credincioşii se poartă astfel, – atunci în Biserica măririi Tale, Doamne, stând, în cer ni se pare că stăm!… Atunci fiecare mai îndreptat se va întoarce la casa sa.

Să nu ne asemănăm dobitoacelor!

Sfântul Antonie cel mare avea adeseori vedenii în care i se descopereau întâmplări din viitor. După una din aceste vedenii, s-a umplut de cutremur şi a căzut în rugăciune. A stat aşa mai multă vreme, apoi s-a sculat plângând. Miraţi şi înfricoşaţi, călugării din apropierea lui, îl rugau să le spună ce a văzut şi de ce plânge. Suspinând, Sf. Antonie le-a grăit:

„O, fiii mei, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a avea vedenia aceea. O urgie are să cuprindă Biserica şi va fi dată pe mâna acelora care cu dobitoacele se aseamănă. Am văzut stând în jurul Sfintei Mese catâri care dădeau cu picioarele dindărăt în ea, şi tot atunci am auzit glas zicând: „Se va defăima altarul meu.”[1]

Urgia şi catârii de care vorbeşte aici Sf. Antonie au fost ereticii arieni, care au călcat cu picioarele Sfânta masă, şi au lovit-o întocmai ca nişte catâri. Ori  de câte ori avem o purtare necuvioasă şi necuviincioasă în Biserică, suntem asemenea unor dobitoace, care lovim ceea ce mai mult se cuvine să cinstim.

Mustrând pe cei ce nu-şi pot stăpâni în Biserică atenţia la rugăciune, mişcările zgomotoase, bârfelile, privirile iscoditoare şi rătăcirile nestrăjuite ale ochilor, Sf. Ioan Gură de Aur întreabă: Ce s-ar întâmpla, dacă Dumnezeu „ar cerceta nepăsarea noastră în timpul rugăciunii, şi nesocotinţa noastră? Și că stând înaintea lui Dumnezeu şi chemându-L în ajutor, nici măcar atâta cinste şi ruşine faţă de El nu arătăm, cât arată robii faţă de stăpân, ostaşii pentru căpeteniile lor şi prietenii faţă de prieteni?… Ştiţi, de bună seamă, că adesea, pe când Dumnezeu vorbeşte cu noi prin gura Proorocului, noi ne întindem cu vecinul la sfat despre lucruri care nu ne privesc deloc… Cutează, când îţi vorbeşte ocârmuitorul, sau dacă vrei, unul din prietenii mai de seamă, să laşi şi să agrăieşti pe sluga ta, şi atunci vei vedea cât de mare e greşeala ce o faci faţă de Dumnezeu.”[2]

„În Biserică toate strigă: Slavă”

În biserică toate ne cheamă a reculegere; „în Biserică toate strigă: Slavă” (Ps. 29:9). Nimic nu trebuie să conturbe rugăciunea şi cântarea aceasta. În Biserică se adună toţi cei ce se aseamănă, toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Biserica şi Sf. Taine, adevărurile şi virtuţile Evangheliei, rugăciunea, cântarea, evlavia, lumina, tăcerea…

Aici îşi spală şi îşi sfinţesc creştinii sufletele, în sângele Mielului. Aici, acasă, în Biserică, aşteaptă Tatăl pe fiul cel pierdut. Aici aduce Păstorul cel bun oaia cea rătăcită, aici femeia cea păcătoasă îşi spală păcatele, cu lacrimile. Aici se mântuieşte Zaheu, aici se mustră fariseii şi se iartă vameşii. Aici tâlharul devine sfânt şi mortul viu; aici se vesteşte Evanghelia adevărurilor mântuitoare de suflete; aici se face evanghelizarea oamenilor. Aici se aprinde în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, dragostea faţă de porunci şi scârba faţă de păcat. Aici se stâmpără setea după lumina Evangheliei şi după harul Sfintelor Taine. Aici se gustă plăcerea sufletului pentru rugăciune şi pentru virtuţi, pentru credinţă şi fapte bune. Aici caută şi află şi oamenii şi îngerii «înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri» (Efes. 3:10). Înţelepciunea lumii o învăţăm de la oameni, înţelepciunea lui Dumnezeu de la Biserică.

Aici e lumina, aici e viaţa, aici e bucuria sfântă, aici e cerul pe pământ, aici e bine. După cum şi fericitul Pimen (pomenit la 7 August) ne învaţă: „Bine este, frate, a sta în luminatul, curatul, prea sfântul loc, unde poţi, cu îngereştile puteri nevăzute, a înălţa cântare lui Dumnezeu. Biserica este cer pământesc – şi cei ce stau în ea, în ceruri li se pare a sta.”[3]

După socotelile oamenilor şi după năravurile fiarelor, lupul mănâncă mielul…

(Extras din cartea „Spre tabor, vol. IV”, de Pr. Ilarion Felea)

[1] Vieţile Sfinţilor, I, p. 219.

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui, vol. II, p. 179-181.

[3] Vieţile Sfinţilor, op. c., V., p. 182.