CUM ARATĂ RAIUL? VEDENIA SF. IACOV TSALIKIS

Dar un alt călugăr mi-a spus: «Nu te teme! Florile acestea nu se strică. Înaintează!»

Cine este Sf. Iacov Tsalikis?

Originar din Asia Mică, fericitul Iacov s-a nevoit vreme de 40 de ani în lipsuri, postiri îndelungate și rugăciuni neîncetate la Mănăstirea Sf. David, aflată în paragină până în clipa sosirii sale aici. Ani de zile va avea de înfruntat aproape de unul singur greutățile materiale ale locului, străduindu-se din răsputeri să reînvie totodată și viața liturgică a schitului.

În ciuda bolilor care îi răpuneau adeseori trupul ostenit de nevoințele monahicești, slujea zilnic Vecenia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile și apoi Liturghia. Iar în duminici avea poruncă de la mitropolit să liturghisească în satele Damnia, Paliohori, Kalamoudi și Drimona.

Viața lui ascetică și darurile duhovnicești cu care Dumnezeu l-a heretisit în marea Lui milostivire, l-au făcut pe Sf. Porfirie Kavsokalivitul să afirme despre Părintele Iacov că: „Este unul dintre cei mai mari înainte-văzători din perioada aceasta, numai că se ascunde cu grijă ca să nu fie slăvit”. Iar pe Sf. Paisie Aghioritul să declare că fericitul stareț „deține harismele Sfântului Nectarie”.

Nevoit să preia egumenia schitului în anul 1975, Sf. Iacov avea să mărturisească cu durere celor apropiați: „Eu nu am dorit nici egumenie, nici slavă, nici clădiri, nici cinstiri, ci am dorit numai raiul!”

Cum a văzut raiul?

„Starețul s-a învrednicit și de altfel de daruri. Cândva a gustat din bucuria raiului, desfătându-se lăuntric prin privirea frumuseților lui. Aceasta s-a întâmplat pentru prima dată, se pare, în 1989.

Nu înțelegea semnificația cuvântului Domnului: «În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt» și de aceea I-a cerut să-i descopere aceasta. Iar Dumnezeu i-a împlinit cererea.

Odată, pe când stătea în genunchi în chilia sa, și-a încrucișat mâinile pe piept și i-a povestit cu nespusă veselie lui D.T.: «Ieri, iubitul meu Dimitrie, am fost răpit deodată la cer într-o grădină frumoasă, unde erau violete de multe culori și diferite alte flori. Acolo unde mă aflam nu călcam pe pământ, ci stăteam în aer.

Era acolo și un alt monah cu rasă care îmi arăta niște căsuțe frumoase și îmi spunea: «Înaintează, Iacove!». «Dar cum să înaintez, căci nu este cărare și voi călca și strica florile?». Dar un alt călugăr mi-a spus: «Nu te teme! Florile acestea nu se strică. Înaintează!». «Înaintam și florile nu se stricau».

Glasul său, spunea D.T. era schimbat, fața lui era plină de pace, având acel surâs dulce de neuitat. Cu cât se apropia mai mult de sfârșitul vieții lui vremelnice, cu atât avea mai multe experiențe de acest fel. Și, cugetând la ele nesocotea orice desfătare lumească, chiar și pe cea mai firească sau pe cea mai neprimejdioasă.

Din recunoștință, L. i-a adus și i-a pus înaintea icoanei Domnului răstignit un covoraș, deoarece după atâtea ore zilnice de rugăciune făcută în genunchi, i se răneau genunchii și îl dureau. Dar de îndată ce a văzut covorașul, s-a supărat și l-a scos afară: «Iacov este călugăr de 40 de ani… Și acum să pună covor?»”.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 56)