SF. PATRIARH NIFON NU OFICIA CĂSĂTORII NECANONICE

Țara Românească în lumina Bizanțului, sub Patriarhul Nifon

O Biserică întărită și bine chivernisită echivala pe atunci cu o armată puternică. Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei intuise acest adevăr de când își luase ocrotitori ai oștirii pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie.

În Țara Românească, Radu cel Mare îi urmează exemplul cerând sultanului permisiunea de a-l aduce în țară în anul 1503 pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul Patriarhiei ecumenice după căderea Constantinopolului, pe patriarhul Nifon al II-lea. Răscumpărat cu aurul curții domnești de la Târgoviște, după ce fusese exilat a doua oară la Adrianopole pentru intransigența cu care își apăra principiile de viață morală, patriarhul Nifon acceptă să urce pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, fiind cinstit ca un împreună conducător al țării.

Pentru întâia oară, un fost patriarh ecumenic devine, grație împrejurărilor istorice incerte, întâi-stătătorul Bisericii din Țara Românească, aducând cu sine moștenirea duhovnicească a tradiției Bizanțului, precum și dorința Bisericii ecumenice de a salva și de a continua această tradiție. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în retragere”, alături de domnul Țării Românești, amintea de guvernarea de odinioară a Imperiului creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul.

Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creștinătatea robită privea ca la un liman al izbăvirii. „Fostul Patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine, supuse imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică și din Orientul apropiat.

Neamul românesc – „placa turnată a rezistenței creștine”

Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea crucii pe Sfânta Sofia.

Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum” (Arhim. Ciprian). Cu siguranță că în cei doi ani cât a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, patriarhul Nifon a găsit în sufletul tânărului postelnic Neagoe, pământul roditor din care avea să crească nestingherit vlăstarul credinței ortodoxe.

„A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor fi scăpat Sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui Vasile Macedonul, sau Scrisoarea Patriarhului Fotie care se citea și prin mănăstiri. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele basileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și aștepta în liniște ceasul” (Arhim. Ciprian).

Argumentul unității de neam

În anul 1495 la Târgoviște se refugiază Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creștini ai sârbilor, înrudit cu legendarul cneaz Lazăr, mort eroic la Kosovopolje în 1389 și rudă cu Sf. Nicodim de la Tismana.

Nevoit să-și părăsească țara înghițită complet de plaga otomană, aduce cu el la curtea lui Radu cel Mare două rude apropiate: Elena Brancovici și Despina Milița, fiica fratelui său, Ioan. Sfătuit de patriarhul Nifon, domnitorul Radu cel Mare îi va oferi scaunul episcopal lui Maxim Brancovici, cel care în 1507 va înlesni acordul de pace cu Bogdan al Moldovei, invocând pentru prima dată în diplomație, argumentul unității de neam potrivit căruia frații de același neam nu se pot război între ei. Tot lui Maxim Brancovici se datorează căsătoria tânărului postelnic, Neagoe cu nepoata sa, Despina.

Căsătorie necanonică

Din păcate, în anul 1505 norii neînțelegerilor s-au abătut asupra domnitorului Radu cel Mare și a patriarhului Nifon care refuza să binecuvinteze căsătoria surorii domnitorului cu un boier moldovean Bogdan, refugiat în Țara Românească, după ce își părăsise soția fără să se despartă de ea canonic.

Izgonit de la Târgoviște pentru că „îndrăznise” să-l afurisească pe boier și să se împotrivească domnitorului căruia îi va prezice nenorocirile care îl așteptau în viitorul apropiat, Sf. Nifon va rămâne o vreme în casa Craioveștilor, bucurându-se de tovărășia fiului de domn, Neagoe, căruia îi va încredința testamentul său duhovnicesc, potrivit însemnării biografului patriarhului Nifon, părintele Gavriil Protul de la Mănăstirea Dionisiou. „Iar fericitul Nifon îl întărea cu învățăturile sale, ca să crească și să se înalțe în toate faptele bune și să se ridice în soroc bun și să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinției sale, să umplură amândouă”.

Prin Sf. Nifon va fi aflat Neagoe și de obiceiurile împăraților bizantini de a scrie cărți de învățătură pentru fiii lor. Atât de mult l-a prețuit Neagoe pe părintele lui duhovnicesc încât, odată ajuns domn, nu va pregeta să ceară și să obțină de la Patriarhia ecumenică canonizarea patriarhului Nifon aproape imediat după adormirea acestuia, caz rar întâlnit în istoria Bisericii.

Racla în care au fost așezate moaștele, și care se păstrează la Mănăstirea Dionisiu, este împodobită cu un tablou semnificativ în care domnul român apare reprezentat închinându-se sfântului. Iar stihurile de slăvire care însoțesc scena sunt alcătuite de Maxim Trivalios, cunoscut mai târziu în Rusia sub numele de „Maxim Grecul”.

Blestemul Sf. Nifon și căsătoria necanonică

Sfârșitul domnitorului Radu cel Mare va fi unul tragic și nedezlegat de blestemul arhieresc, așa cum i se prorocise. O boală necruțătoare avea să-l desfigureze și să-i provoace moartea prematură în aprilie 1508, cu câteva luni înainte ca Sf. Nifon să părăsească și el lumea pe tărâmul sfânt al Muntelui Athos. În același an, datorită ostenelilor școlii tipografice de la Bistrița, ctitoria Craioveștilor, în Țara Românească apare cea dintâi tipăritură din cărțile române: Liturghierul lui Macarie.

…Ca semn al prețuirii de care se bucura în întreaga cetate a Ortodoxiei, tânărul domn (Neagoe Basarab) va primi încuviințarea să aducă la Mănăstirea Dealu, unde era îngropat răposatul domnitor Radu cel Mare, racla cu moaștele Sf. Ierarh Nifon în nădejdea că voievodul afurisit va căpăta iertarea sfințitului patriarh.

„Danciu logofătul a primit acordul egumenului grec de a desface mormântul fericitului ierarh, așezându-l într-o raclă de lemn. Procesiunea, avându-l în frunte pe un părinte Neofit, a adus sfintele moaște în Țara Românească. Întâmpinarea ne-o prezintă Cronica lui Gavriil Protul.

„De cum au intrat în Țara Românească cu sfintele moaște, au făcut știre domnului Neagoe Vodă, care a adunat tot clerul Bisericii și toți boierii, așteptând pe părintele său cel sufletesc. Cu credința sufletului și a inimii, domnitorul a cuprins sicriul cu moaștele sfântului în brațe și le-a sărutat cu lacrimi și cu multă veselie, împreună cu tot norodul creștinesc. Au dus, apoi, sicriul și l-au pus deasupra mormântului lui Radu Vodă, rugându-se toată noaptea, împreună cu Neagoe Vodă, sfinției sale pentru iertarea păcatului lui Radu Vodă, care fără dreptate a lepădat pre Sfântul de la sine și l-a gonit din țară.

Vedenia Sf. Neagoe

Și – mare minune! – spre sfârșitul Utreniei, vrând Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă și al altora, care făcuseră nevoie și scârbă sfântului, a văzut singur Neagoe Vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu. S-au rupt scoabele cele de fier și acoperământul mormântului lui Radu Vodă și degrabă s-au desfăcut marmurile. Iar dinlăuntrul s-a ivit trupul lui Radu groaznic și întunecat, plin de puroi și de putoare. S-a deschis și sicriul Sfântului Nifon și a izvorât de la sfântul izvor de apă, care a spălat tot trupul lui Radu Vodă, arătându-l luminat.

Apoi toate încuietorile și pietrele singure s-au închis și s-au arătat lui Neagoe și a făcut mare mulțumire. Arătându-i-se lui Neagoe această minunată împăcare și multe alte minuni săvârșind Sfântul Nifon în Țara Românească, a comandat o raclă de argint poleită cu aur, mărgăritar, pietre scumpe și smalț. Iar pe capac a fost pictat el însuși, în genunchi, la picioarele sfântului, rugându-se”.

Acea raclă cu sfintele moaște a trimis-o înapoi la Mănăstirea Dionisiu, în aceeași procesiune. În semn de prețuire, călugării athoniți i-au trimis „plocon” capul sfântului și o mână, „ca să fie de sfințire și ajutor domnului. Iară el primi acele daruri cu mare bucurie, ca și Moise prorocul Tablele Legii Vechi și le purta tot cu sine pe unde mergea, și în curte și în biserică, iar pe cale le purta în caretă, ca și Israel chivotul Legii”.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 57)